Perfecțiunea și bagajele ei grele

Perfecțiunea pune greutăți nu doar pe umerii celui care tinde spre, ci mai ales pe umerii celor din jur. Niciodată nu e suficient, mereu se poate mai bine, orice poate fi dus la nivelul următor.

Perfecțiunea este grea, pentru că se ține scai după tine.

Persoane perfecte, familii perfecte, corpuri perfecte, vieți perfecte nu există oricât de mult ne-am strădui noi să modificăm imagini în Photoshop și să selectăm din viața noastră doar acele imagini care se potrivesc cel mai bine cu idealul nostru.

Însă cumva, deși rațional știm că ea nu există, parcă ne încăpățânăm să demonstrăm contrariul sau să fim noi cei care ajungem cel mai aproape de ea. Parcă ne este greu să fim liniștiți și doar să trăim.

Încercând să păstrăm aparențe și să spunem că suntem bine atunci când nu suntem, pentru a crea o imagine cât mai idilică, nu facem decât să ne îndepărtăm de emoțiile noastre, de ceea ce simțim cu adevărat în acel moment. Ajungem treptat să ne izolăm și să ne trăim tristețea în singurătate.

În spatele nevoii de perfecționism stă de cele mai multe ori incapacitatea de acceptare a (necondiționată) a propriei persoane, a propriei realități. Asta pentru că la un moment dat cineva a dat de înțeles că acel copil nu e suficient, că nu face destul de bine. A condiționat iubirea de rezultatele copilului. Dacă faci, atunci te iubesc. Dacă nu faci, te las aici, de exemplu. Copilul învață că poate să obțină protecție, dragoste și supraviețuire (pentru că undeva el știe că depinde de adult) doar așa, făcând cât mai mult și cât mai bine. Copilul devenit adult, cu acest mesaj însușit ajunge să ceară tot mai mult de la sine și de la cei din jur. Cu cât el aleargă mai tare să atingă idealul, cu atât se dezamăgește mai mult pentru că idealul se tot îndepărtează. Mereu mai e ceva în față, ceva mai mult ce ar putea face, mereu e cineva mai bun decât el. Practic este , adică simbolul infinitului sau un cerc, ce pare că nu se mai termină.

Cele mai frecvente consecințe care apar ulterior sunt reprezentate de stări de anxietate și de teama (paralizantă uneori) de eșec. Teama că nu vom reuși, că vom eșua este atât de mare încât uneori nici nu mai începem să facem ceva.

Ce e de făcut?

În primul rând, este important să ne amintim că așa am învățat totul: greșeală-eroare-încercare și tot așa până ce am reușit. Copiii învață astfel, încercând și experimentând, căzând și ridicându-se. Doar așa am învățat să și mergem.

În al doilea rând, adresarea întrebării: Chiar e important asta pentru mine? Fac asta pentru că vreau eu sau pentru că acesta este scenariul care mi s-a dat și eu joc după el?

Apoi o mai bună cunoaștere de sine, o explorare a propriei identități și a propriilor nevoi este mereu mai mult decât binevenită.

Ca în orice altceva, perfecționismul are și el anumite intensități la diferite persoane; că el este acolo arată exact faptul că acea persoană nu a avut și probabil nu are o viață perfectă, iar asta e ok și mai ales, firesc. Pentru că nu, nu suntem perfecți, dar suntem demni de iubire, merităm apreciere, să fim văzuți și să aparținem doar așa, pentru că suntem, iar asta e suficient.

Culmea, spunem că ne simțim perfect în unele momente în care nu totul e perfect, atunci când casa e întoarsă pe dos, dar noi putem să ne bem o cafea și să ne bucurăm de liniște. E acel moment în care chiar dacă știi că nu s-a rezolvat totul în viața ta, tu te simți împăcat. Spunem că a fost perfect pentru noi acel moment și cu siguranță avem dreptate. Dar a fost un altfel de perfect. Am fost noi acolo, prezenți, fără presiune, ne-am lăsat în voia emoției și în liniștea trăirii.

Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/

Foto articol: Unsplash, Belinda Fewings

Toate cele bune,

Psihoterapeut Ancuța Coman

Tel: 0733 022 962

Email: ancuta.f.coman@gmail.com

Articole similare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: