Ziua în care mi-am depășit una dintre cele mai mari temeri




La 14 ani am avut un accident. Eram pe bicicletă la ieșirea din oraș, cineva a lovit un cal care s-a speriat și a venit spre mine, m-a lovit și cam atât îmi amintesc eu.

Mi-am pierdut cunoștința și am ajuns la spital. Abia acolo mi-am revenit.

Eram atât de obosită și de extenuată, îmi doream să dorm și nu știam ce mi s-a întâmplat sau cât de grav a fost. Eram julită și zgâriată pe tot corpul, totul mă durea.



Am ajuns la spitalul din Craiova într-o oră. M-au dus într-o sală, m-au întins pe pat, m-au ținut de picioare și de mâini și au început să îmi dezinfecteze rănile cu foarfeci și soluții. A fost cea mai groaznică durere pe care o simțisem până atunci. Aveam pietricele și pământ în răni. Acum mi-e greu să înțeleg de ce nu m-au anesteziat, atunci nu mi-am pus întrebarea asta. Nu-mi mai era somn, țipam și îi rugam să înceteze. Am ieșit de acolo șchiopătând și cu membrele bandajate. Am fost pusă într-un pat și am dormit. Nu știu dacă mi-am amintit sau a fost un vis, dar am retrăit toate secvențele accidentului și am văzut privirea calului care venea spre mine. O am și acum în minte.

După câteva zile m-au externat. La ureche aveam o rană chiar lângă timpan, trebuia să îmi schimb bandajele o dată pe zi la picioare. Asta era durerea mea zilnică, pentru că se lipeau de răni. După două-trei săptămâni de țopăit și folosit cârje, mi-am reluat activitățile specifice vacanței de vară.

De atunci, mi-a fost teamă de cai, când îi vedeam pe stradă puteam jura că se uită la mine, că știu ce s-a întâmplat și că sunt furioși pe mine. Deveneau agitați, eu mă lipeam de un gard și eram pregătită să urc pe el indiferent cu ce aș fi fost îmbrăcată sau încălțată. Era o teamă peste care nu părea că voi trece vreodată. Eram paralizată de frică, îmi auzeam inima cum bate cu putere.



Timpul a trecut, aveam coșmaruri cu acel accident, dar în mintea mea era normal să îmi fie teamă de cai, locuiam în Timișoara, unde nu îi vezi pe stradă și asta era.

Totuși acum 2 ani am simțit că a venit momentul să trec peste această teamă. Am mers la Herneacova hotărâtă să fac echitație.

Herneacova, 2015.

Când am intrat și am văzut capetele acelea imense întorcându-se spre mine, am ieșit imediat, am început să tremur și am zis că eu acolo nu mai intru. După 30 de minute, am intrat din nou, lipită de perete, uitându-mă la ei, în ochii lor. Fiecare zgomot pe care îl făceau, mă îngrozea. Tremuram ca o gelatină, dar nu mai aveam de gând să ies. Am decis că a fost suficient și că nu voi face echitație. Cristi s-a întâlnit acolo o cunoștință care lucra acolo și i-a spus povestea mea pe scurt, a întrebat-o ce părere are, dacă ar fi ok să fac echitație sau nu. Ea a zis că o să îmi dea un cal blând, pentru copii și că o să îl plimbe ea.

Doamne, ce senzație să fiu în manej lângă un cal pe care îl vedeam imens. Nici nu știu cum m-am urcat în șa, dar am reușit în cele din urmă. Când a început să meargă am crezut că leșin, încercam să mă stăpânesc ca să nu îmi simtă teama.



Mă temeam să nu supărăm alți cai, să nu se ciocnească între ei și să înceapă să se lovească între ei. Aveam tot felul de scenarii apocaliptice.

Am mers apoi pe la boxe, am pus mâna pe ei și nu îmi venea să cred că într-o oră am depășit o teamă care m-a bântuit ani de zile.

Herneacova, 2015

Am mers în câteva luni la Sighișoara la o herghelie unde i-am hrănit și am văzut cum sunt îngrijiți. De fiecare dată am avut emoții, dar amestecate cu un entuziasm că reușesc.

Zilele trecute am descoperit The Happy Ranch în Siem Reap, Cambodia. Oferă plimbări cu calul prin satele de prin jur. Am știut că vreau să mergem. Am rezervat o oră de echitație.

Ieri am fost acolo. Am primit un căluț mic de statură și în vârstă, Silver. Eu am cerut unul blând, cel mai blând. Am uitat să specific să fie și curajos. 🙂


Silver e un fricos, se speria de absolut orice, de la cântatul cocoșilor până la mugetul bivolilor. Nu mai zic de avioane, tractoare sau scutere. De fiecare dată când se speria el, mă speriam și eu. El de cocoș, eu de de el. Încercam să îmi stăpânesc emoțiile. Nu eram singură, ci cu un îngrijitor care mergea pe lângă și care mă tot întreba dacă sunt ok la fiecare sperietură a lui Silver. Am stat încordată tot drumul, dar de data asta l-am lăsat pe Silver să meargp la trap puțin cu mine în spate. Am trecut la următorul nivel, cum s-ar zice. 🙂

Am coborât tremurând la propriu, transpirată, dar fericită și încrezătoare în mine pentru că am avut curajul să fac asta.

Așa am trecut eu peste temerea mea, cu greu, după mulți ani și realizând în final că aveam nevoie doar de o primă oră pentru asta. Ca orice altceva nu îi venise timpul până acum doi ani sau eu nu făcusem din asta o prioritate.

Știu că traumele sunt dureroase, diverse ca intensitate, dar e așa o eliberare să treci peste ele. Poate e mult spus să treci peste ele, poate nu trecem peste ele niciodată complet, dar măcar ne putem face curaj să le privim în ochi.

Dacă pentru unii aceasta e o poză reușită, pentru alții o poză banală, pentru mine este mai mult decât o poză.

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Sursă foto copertă articol: Unsplash

Ancuța




Articole similare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: