În 10 zile plecăm spre Maroc

Se apropie plecarea noastră. Încerc să conștientizez, să mă gândesc activ la asta. Ne pregătim de mai bine de 10 luni și în sfârșit se apropie, dar uneori îmi e greu să realizez că da, suntem aproape acolo, chiar se întâmplă.

Plajele cu nisip cald, marea, drumul însorit, peisajele verzi, oamenii noi, poveștile altfel, de câte ori nu am visat la ele în timpul ăsta, de câte ori nu-mi venea să întorc filele din calendar și să treacă timpul mai repede.

Continuă să citești În 10 zile plecăm spre Maroc

Capitol după capitol, după capitol…

Îmi place să cred că ne-am născut liberi, liberi de îngrădiri sociale, fără limite și fără prea multe temeri.

Nu știu dacă e așa sau nu, teoriile sunt multe și e greu să le analizezi pe toate, dar așa aleg să cred.

Cred că fiecare om are povestea lui despre viață, despre el, despre lume, despre cei din jurul lui. Și fiecare avem nevoie de povestea noastră pentru a merge mai departe, fie că povestea este sănătoasă, fie că este toxică, fie că ne dăm seama de asta, fie că nu. Nu știm să facem lucrurile altfel, chiar dacă ne dorim asta, iar acest lucru este perfect în regulă. Până la urmă, calea apare.

Continuă să citești Capitol după capitol, după capitol…

Trecem prin timp

Timpul nu trece, noi suntem cei care trecem prin timp.

El stă pe loc, noi înaintăm, încet, încet, spre singura ieșire care există. Unii dintre noi ies brusc, alții ies lin, unii cu regrete, alții împăcați.

Moartea, finalul este ceea ce ne sperie pe toți, este un subiect tabu, poartă ghinion numai dacă discuți despre ea, așa se zice.

Eu nu cred asta, cred că am fost învățați că poartă ghinion, tocmai ca să nu discutăm despre ea, pentru că dacă am face-o, ne-am da seama că lucrurile pe care noi le considerăm importante sunt de fapt niște mâncătoare de timp, impuse de societate, de familie, de obiceiuri, de religie…iar toate astea sunt de fapt auto-impuse, pentru că nimeni nu ne poate impune ceva dacă noi nu permitem acest lucru. 

Continuă să citești Trecem prin timp

Prea mult a face și prea puțin a fi

 

14463070_1319941278016267_7465130485406683357_n

Îmi fug prin minte multe idei. M-am trezit așa cu ele și nu îmi dau pace. Vreau să scriu un articol despre motivul pentru care mi-am dat demisia, despre cum sunt alte lucruri mai importante în viață decât un job, îmi vine să țin un discurs motivațional despre asta, dar pe de altă parte mă gândesc “Cine sunt eu să le spun altora ce e mai important pentru ei?”, “Poate oamenii au rate, au copii de crescut? Lasă-i să stea acolo la jobul lor.”, “Eu nu am nicio obligație și tot mi-a fost greu. Dar alții care au obligații?” etc.

Așa că nu o să scriu acest articol pentru a vă îndemna să faceți la fel. Îl scriu pentru a vă spune că sunt lucruri mult mai importante în viață decât un loc de muncă.

Lucrez de la 17 ani și știu cum e să nu ai prea multe variante, dar știu și că alegerea ne aparține. Știu cum e să ajungi acasă la 23.00 pentru că nu te grăbești să ajungi că te așteaptă doar pisica ta și nimeni altcineva. Știu cum e să te îngropi în job ca să uiți ceva sau să compensezi altceva. Dar știu și că dacă nu făceam nimic diferit, acum eram tot pe acolo.

În ultima perioadă mă întâlnesc cu mulți oameni, cu tot mai mulți. Unii sunt mai delăsători la job și nu se stresează atât de tare, alții sunt mai implicați și își așteaptă statuia de la șefi. După cum vă puteți da seama, cei care sunt mai implicați și stau peste program, care se rup în două să mulțumească pe toată lumea (puțin probabil să se întample asta vreodată) sunt și cei mai stresați, cu dureri de cap, de spate, cu cearcăne și supărări, vorbesc numai despre lucru, dar și despre faptul că nu mai au timp liber, timp pentru familie sau că au ajuns la peste 30 de ani și nu au un partener de viață. Continuă să citești Prea mult a face și prea puțin a fi