Și psihoterapeuții merg la terapie (sau așa ar fi sănătos și indicat)

Adesea ne gândim la psihoterapeuți ca la persoane puternice din punct de vedere emoțional, care știu cum să gestioneze propria suferință, care au un fel de balsam pe care și-l aplică atunci când doare. Și da, e foarte posibil ca așa să fie, dar asta nu înseamnă că a fost dintotdeauna așa.

Terapeuții merg / au mers la terapie, sau și mai bine spus, un terapeut care își ia în serios profesia a avut curajul să treacă prin propriul proces de autocunoaștere înainte de a intra în cabinet pentru a-i ajuta pe ceilalți. Când spun proces de autocunoaștere mă refer în primul rând la faptul că a mers el cu el la terapie, nu în cuplu, nu în familie și nu doar pentru câteva ședințe.

Ideea ca terapeuții să meargă la terapie este însoțită de multe ori de rușine, de rușinea că și ei sunt persoane care au probleme, la fel ca și cei care le trec lor pragul cabinetului.

Însă, înainte de a fi terapeuți suntem oameni, avem un trecut, o istorie, trăiri și experiențe diverse la fel ca toți ceilalți din jurul nostru.

În cartea Călătoria către sine, Irvin Yalom care acum are peste 80 de ani povestește despre cum el, în calitate de psihoterapeut, a trecut prin câteva sute de ore de terapie personală (nu-mi mai amintesc exact câte). Erau momente, spune el, când pur și simplu simțea nevoia să povestească cu cineva doar despre el și despre trăirile lui.

Deturnarea stereotipurilor despre psihoterapie pleacă de la fiecare dintre noi, până la urmă. Nu putem pretinde de la ceilalți ceea ce noi nu avem curajul să facem.

Circula pe Facebook la un moment dat o postare care suna cam așa: Terapie nu face cel care are probleme. Toată lumea are probleme. Terapie face cel care vrea să le rezolve.

Viețile terapeuților nu sunt perfecte, cu toții suntem oameni, iar a fi om înseamnă a fi imperfect și chiar dacă sună a clișeu, în asta constă frumusețea.

Prin psihoterapie mă refer la întânirile între un terapeut și un client, nu (doar) la dezvoltarea personală făcută prin cursuri și cărți. Bineînțeles și acestea sunt importante, însă nimic nu se compară cu întâlnirea ta cu tine, cu toate părțile tale, așa cum sunt ele.

Să practici această profesie fără să ai deschiderea de a reveni în terapie ori de câte ori ai nevoie, fără a cere supervizare măcar din când în când și fără a avea o mână de colegi cu care să mai povestești, nu mi se pare greu, mi se pare de-a dreptul periculos pentru ambele părți. Pentru terapeut pentru că poate experimenteze ceea ce se numește traumă vicariantă, adică preia trauma clientului și experimentează ca și când ar fi fost el acolo. Pentru client, deoarece este posibil ca tocmai din această cauză, terapeutul să nu mai poată fi acolo pentru el, să nu-l mai poată conține.

Autocunoașterea nu ne scutește de durere, de eșec sau de temeri și nu șterge cu buretele trecutul, dar ne ajută să ne uităm diferit la el și mai ales să reacționăm altfel atunci când apar situații similare. Iar când nu putem face asta singuri, există ajutor pe care îl putem cere din afară.

Consider că a fi psihoterapeut, a lucra cu cele mai intime părți ale omului este un privilegiu, însă la fel ca orice alt privilegiu vine la pachet cu o responsabilitate, aceea de a ști cum să avem grijă de sufletele care se deschid în fața noastră.

Aș vrea să închei cu un citat pe care nu-mi amintesc de unde îl știu, dar care sună cam așa: Nu îi putem însoți pe alții în durerea lor dacă noi nu am stat cu a noastră.

Vă recomand și articolul scris de Oana Deteșan pentru Cortul Terapeutic, Viața perfectă a psihoterapeutului meu.

Zile frumoase,

Psihoterapeut Ancuța Coman

Tel.: 0733 022 962

Email: ancuta.f.coman@gmail.com

Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/

Foto copertă articol: Unsplash

Articole similare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: