Și băieții plâng. Și nu doar câteodată

Îmi propun de ceva timp să scriu un articol despre curajul de a fi vulnerabil.

Zilele trecute am devenit mătușă pentru prima dată. 🙂

Un prieten m-a întrebat care va fi primul lucru pe care i-l voi spune micuțului, iar răspunsul meu a fost cel din titlu. Și băieții plâng. Și nu doar câteodată. Și e bine și normal să fie așa, aș adăuga acum.

Iar dacă plâng nu înseamnă că sunt fetițe, iar dacă fetițele plâng nu înseamnă că sunt slabe, plângăcioase sau că merită orice alte etichete de acest fel. Ne comportăm așa cum ni se spune să o facem, conform etichetelor care ne sunt puse. Sau devenim rebeli în fața lor și adoptăm contrariul. Oricare din cele două variante ne îndepărtează puțin câte puțin de la ce vrem și de la cine suntem noi.  Mesajele pe care le primim sunt importante, iar cuvintele pe care le spunem celorlalți, de multe ori, au un impact mare asupra lor, chiar dacă noi poate le-am spus „în trecere”. Băieții plâng dacă sunt lăsați să o facă. E natural să plângem, să ne descărcăm. Suntem învățați să nu o mai facem.

Am mai recomandat cartea Curajul de a fi vulnerabil scrisă de Brené Brown. O menționez și aici.

Am fost crescuți în credința că a plânge este ceva nepotrivit, nelalocul lui. De ce? Poate pentru că nu putem să fim față în față cu o persoană care plânge, poate pentru că ne este dificil să gestionăm momentul, sau poate pentru că trezește ceva în noi și am vrea să fugim cât mai repede de acolo. Motivele se pot regăsi printre cele enumerate sau nu.

Uneori, plânsul este folosit ca șantaj și ca instrument de manipulare emoțională, dar nu despre acest tip de plâns o să scriu azi, ci despre cel care este un rezultat al unei emoții puternice, fie ea pozitivă sau negativă. Să plângi în astfel de situații înseamnă să fii în contact cu tine și cu momentul prezent. Înseamnă să nu te ascunzi în mâncare, în țigări, în alcool, în droguri sau în orice alte comportamente care îți dăunează. Să plângi înseamnă să te eliberezi, să scoți afară din durere și din tensiune, să accepți că nu le poți face pe toate și că dincolo de orice ești un om cu emoții, trăiri și greutăți.



Ce nu mă omoară, mă face mai puternic sau ce nu mă omoară, mă ajută să îmi creez mai multe mecanisme de apărare și să mă distanțez de cine sunt eu cu adevărat? Când emoțiile puternice și durerea sunt ascunse sub preș, atunci e posibil să vorbim de varianta a doua.

Parcă nici nu mai este permis să fim triști. Social media ne înfățișează o lume ideală și ajungem să credem că noi suntem printre puținii care nu au familia perfectă, care nu au relația perfectă, care au un job nasol, care nu au curaj să iasă în față și că toți ceilalți sunt mai în regulă. Trăim în presupuneri despre lumea perfectă a altora și despre lumea noastră imperfectă. Ne dorim să avem ce nu deținem, să fim ceea ce nu suntem, de multe ori doar pentru că pare tentant, dar nu neapărat pentru că ni s-ar potrivi.

Emoțiile neexprimate și ascunse sub preș nu dispar, rămân acolo. Tot le ascundem până când într-o zi ne împiedicăm de ele, pentru că nu mai au loc sub acel preș. Abia atunci vom lua atitudine sau poate că vom decide să ne ridicăm, să ne scuturăm, să afișăm un zâmbet de fațadă și să mergem mai departe.

A plânge atunci când o emoție este puternică sau atunci când (re)trăiești o durere este un act de curaj, indiferent de vârstă și indiferent de gen.

Și băieții / bărbații plâng. Și nu doar câteodată. Și e bine că e așa, iar asta nu înseamnă că sunt slabi, ci că au curajul să își trăiască o emoție.

Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Foto copertă articol: Unsplash, Francisco Gonzalez

Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/

Foto: George Miheș

 

Articole similare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: