Scrisul mă întâlnește cu mine

Acum 6 luni am început să scriu pe blog. De fapt, ca în orice altceva, lucrurile au început mult mai devreme. Îmi doream să scriu, să intru în contact cu oamenii, să transmit și să spun ce aveam de spus, să mă fac auzită.

Erau multe lucruri cu care nu eram de acord, multe idei preconcepute care nu își mai au locul în zilele noastre, multe tipare sociale, pe care cumva îmi doream să le rup sau să le dau oamenilor de gândit legat de ele. Adică să nu le luăm așa cum sunt, să nu credem, ci să cercetăm, mai pe scurt. Simțeam eu că aș putea să fac o schimbare, chiar și prin a-i ajuta pe oameni să își pună întrebări despre anumite lucruri.

Nu știu dacă am reușit asta sau nu, dar idealismul meu nu mi-a dat pace până ce nu am deschis acest blog.

Cum e să ai un blog? E cu de toate, ca în viață. 🙂

Îmi amintesc primele articole. Efectiv transpiram, la modul acela cum mi se întâmplă când sunt în fața unui public mare, deși eram doar eu cu laptopul. Primele articole au trecut toate printr-un feedback al lui Cristi înainte să fie urcate pe blog. În timp am devenit mai sigură pe mine, pe ideile mele și bineînțeles public articolele fără să mai treacă pe la revizie. 🙂

A avea blog este de multe ori ca un monolog, nu știi ce cred oamenii, nu știi cine sunt persoanele care îl citesc. Cumva, e ca o fereastră deschisă spre casa ta. Oricine poate arunca o privire să vadă ce e acolo și să cunoască o parte din tine, poate cea mai intimă. 

Am zile în care ideile îmi curg atât de clar și cursiv prin minte, scriu romane în mintea mea, dar când încep să le trec negru pe alb, paf, dispar care încotro. Am și zile în care am chef să scriu, dar nu am nicio idee, scriu un cuvânt și apoi să mă mai oprească cine poate.

Au fost multe momente când m-am gândit că mă opresc din scris pentru că risc cumva să mă dezvălui prea mult lumii și simțeam că ceilalți nu îmi oferă mie nimic din ce sunt ei. Dar mi-am dat seama că nu e un schimb, că fac asta atâta vreme cât simt să o fac și că…eroare. Cine suntem noi, atât de unici și minunați dacă nu chiar suma tuturor interacțiunilor cu ceilalți? Deci acel al meu nu e chiar al meu sau mai bine zis, nu e doar al meu.

Nu mi-am impus să scriu la o anumită perioadă, deși din ce am văzut până acum, mă lovește inpirația cam la o săptămână și ceva. De fiecare dată când scriu, mă retrag acolo, într-un colțisor din mine și încep. E ca și cum fizic mă pot duce acolo. E ceva nou, nu am mai simțit asta în alte situații. L-aș putea descrie ca pe un loc într-o bibliotecă veche, dar luminoasă, cu un scaun din lemn masiv, cu multă căldură și liniște, cu o cafea aburindă și cu multe cărți.

Blogul m-a ajutat să am mai multe încredere în mine, să fiu creativă și mai aproape de mine.

E foarte greu să fii altfel decât ești atunci când scrii.

Nu pot să scriu un articol despre stil sănătos de viață și apoi să mă afund într-o pizza. Nu pot să fac asta nici dacă sunt singură acasă și nu mă vede nimeni. Cumva, mereu întorc oglinda spre mine și mă întreb dacă chiar așa sunt eu cum scrie acolo sau mă mint pe mine și pe cititorii mei. Cititorii mei. 🙂 Sună fain, mi-ar plăcea să cred că am câțiva urmăritori.

Scrisul mă îndeamnă de multe ori la introspecție, la întoarcerea spre propriile mele valori. De exemplu, când am scris articolul Less is enough , inițial l-am denumit Less is more. După care mi-am dat seama că less is enough pentru mine și că nu am nevoie de more. Și acesta e doar un exemplu dintre multe altele.

Sper să fiu în continuare inspirată și să scriu ce mă preocupă, ce mă bucură, ce îmi place și ce nu îmi place. Până la urmă, pe cât de mult scriu acest blog pentru voi, pe atât de mult îl scriu pentru mine, dar mai ales pentru locul acela în care mă retrag să scriu fiecare articol.

Simt că scrisul mă întâlnește cu mine, cu o anumită parte din mine pe care cu greu pot să o accesez altfel.

Ancuța

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *