Să ridice mâna cine vrea să…

Să ridice mâna cine vrea să...
Cafea în Thassos, Grecia.

În luna mai a acestui an mi-am încheiat ultimele proiecte. Mi-a fost greu, ce-i drept, tot timpul îmi este greu să ies din activități care îmi plac, dar am vrut să fac asta. De ce? Pentru că am considerat că a venit momentul unei pauze, pentru că am vrut să văd cum e să trăiești fără să fii în priză cinci zile din șapte. Evident, la început nu e ușor deloc, e chiar greu, foarte greu, mai ales dacă ești o persoană căreia munca îi atribuie o oarecare valoare, așa cum cred că sunt sau eram eu. Pe de altă parte e greu pentru că apar multe întrebări legate de siguranță, de acea siguranță financiară, care atrage după sine ideea de a-mi permite multe pentru că lucrez și deci merit, că a fost o săptămână grea, deci pantofii aceștia par să compenseze, etc.

Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez, să fiu implicată în proiecte, multe, multe, să adun diplome după diplome, să particip la cursuri, să fiu bună, să fiu cea mai bună în ceea ce fac, să mă ofer voluntar în diverse proiecte, nu să încerc, ci să demonstrez că se poate.

Probabil multora vă sună cunoscut. Dacă îmi plăcea așa mult și eram competentă în ce lucram, atunci de ce am făcut-o, de ce am plecat din mijlocul celor care lucrează zi de zi? Pentru că la un moment dat ajungi să nu te mai vezi de muncă și să nu te mai vezi tu pe tine în afara muncii, pentru că până și în timpul personal ajungi să mergi la evenimente care să te învețe cum să poți mai mult, cum să tragi mai mult sau cum să te încununezi de succes, care bineînțeles, presupune multă muncă. Așa m-am trezit eu că de fapt gândurile mele, conversațiile mele, timpul meu, întâlnirile mele sunt pentru și despre muncă, devenise natural pentru mine să vorbesc despre asta, să mă comport ca un om prins bine în câmpul muncii. 

Să ridice mâna cine vrea să...

De multe ori am fost prima care a ridicat mâna la întrebarea „Cine vrea să…?”, așa că după cum vă puteți da seama mi-a fost greu să spun nu unor proiecte interesante care m-ar mai fi ținut pe aici câteva luni sau poate ani. Bineînțeles, multe dintre aceste proiecte mi-au venit chiar cu o lună sau câteva săptămâni înainte de plecarea spre Maroc, ceea ce din nou m-a pus să mă întreb ce vreau su adevărat, carieră sau călătorit.  Răspunsul a venit cât de cât simplu pentru că îmi doream să mă cunosc pe mine dincolo de cea care știe să facă X lucruri, cea care deține mașina Y, cea care locuiește pe strada Z, etc. Se spune că e nevoie să ieși din ocean dacă vrei să îi vezi dimensiunea. De fapt, primul pas e să scoți capul din apă și poate să vezi că mai există și alte mări sau oceane în jur, că mai e și o altă viață pe care o poți experimenta, că se poate trăi și altfel.


Frecvent îmi sunt adresate întrebări de genul: Cum e să stai toată ziua și să nu faci nimic?, Și nu ți-e dor să lucrezi printre oameni, să fii într-o echipă?, Cam cât plănuiești să stai așa?, Nu ți-e greu să nu lucrezi?, etc.  

Fac lucruri în continuare, “nimic” nu este preocuparea mea. Citesc, îmi vizitez familia, călătoresc, mă documentez despre ce aș putea face la un moment dat, ceva care să îmi asigure și flexibilitate, mă plimb, mă ocup de mine, de cei dragi, mă gândesc să scriu o carte sau mai multe, particip la cursuri de formare, scriu pe blog, mă documentez despre următoarele noastre călătorii, etc. De activități chiar nu duc lipsă, însă le fac în ritmul meu, în funcție de starea mea. Sunt zile în care nu am chef să fac mare lucru, sunt momente în care mă surprind privind un peisaj sau chiar și un perete de câteva minute și sunt zile când fac atâtea încât nu știu cum a zburat timpul.

Să ridice mâna cine vrea să...

Uneori îmi e dor să lucrez într-o echipă, dar cred că e mai degrabă o nostalgie, nu un dor, dacă stau bine să mă gândesc. Culeg amintirile frumoase, mă bucur să mă gândesc la unii oameni cu care am lucrat/colaborat, dar momentan prefer să ne vedem la o cafea, nu zi de zi la un birou.

Legat de o perioadă anume, nu mi-am propus nimic, deși inițial am zis că să fie măcar un an. Acum îmi e greu să delimitez prin timp cât o să dureze această perioadă. Ceea ce îmi e clar pentru moment este că s-au schimbat foarte multe în modul în care văd lucrurile și în care văd viața.

O pauză de genul acesta te scoate din zona de confort, mult, foarte mult, te pune față în față cu panicile și temerile tale. Am fost educați să trăim cu simțul muncii, să îl integrăm în noi și deși poate părea idilic și frumos să renunți la job și să pleci în lume, nu e așa sau nu e chiar așa. Nu e urât, dar e diferit, e o altă parte a vieții, nu e un concediu continuu așa cum suntem tentați să credem. Cred că acesta a fost un mare șoc pentru mine. Să trăiesc pe pielea mea că o călătorie e diferită de un concediu, din foarte multe puncte de vedere.

Aceasta este o perioadă pentru mine, pentru visurile mele, pentru o gură de aer nou, pentru e experimenta alt mod de viață care mă ajută foarte mult la creștere, la cunoaștere, la dezvoltarea de sine.

Nu spun că asta nu se poate face și altfel, din contră, cred că există nenumărate modalități, dar acesta a fost modul meu de a o face.

Deci, cum e să nu ridici primul mâna la întrebarea „Cine vrea să…?”? E greu la început, tot timpul e greu să schimbi un tipar cu care ai crescut, care uneori te definește, dar până acum, pentru mine a fost varianta câștigătoare.

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Alegeri înțelepte,

Ancuța



Articole similare:

1 comentariu publicat

  1. Ancuta, pot sa-ți spun atat:doar persoanele puternice pot sa planifice și sa pună în practica planul de a evada pt o perioada de timp din viața pe care pana nu de curând o considerau normala ,sunt sigura ca ,călătoria pe care ați facut-o a fost pe cat frumoasa pe atât de grea .Felicitări, sunteți doi oameni puternici și va admir.pup

Trackback-uri și pingback-uri 1

  1. Dacă nu îți cunoști nevoile, mereu vei avea nevoie de mai mult - Ancuța Coman

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: