Prea mult a face și prea puțin a fi

Îmi fug prin minte multe idei. M-am trezit așa cu ele și nu îmi dau pace. Vreau să scriu un articol despre motivul pentru care mi-am dat demisia, despre cum sunt alte lucruri mai importante în viață decât un job, îmi vine să țin un discurs motivațional despre asta, dar pe de altă parte mă gândesc “Cine sunt eu să le spun altora ce e mai important pentru ei?”, “Poate oamenii au rate, au copii de crescut? Lasă-i să stea acolo la jobul lor.”, “Eu nu am nicio obligație și tot mi-a fost greu. Dar alții care au obligații?” etc.

Așa că nu o să scriu acest articol pentru a vă îndemna să faceți la fel. Îl scriu pentru a vă spune că sunt lucruri mult mai importante în viață decât un loc de muncă.

Lucrez de la 17 ani și știu cum e să nu ai prea multe variante, dar știu și că alegerea ne aparține. Știu cum e să ajungi acasă la 23.00 pentru că nu te grăbești să ajungi că te așteaptă doar pisica ta și nimeni altcineva. Știu cum e să te îngropi în job ca să uiți ceva sau să compensezi altceva. Dar știu și că dacă nu făceam nimic diferit, acum eram tot pe acolo.

În ultima perioadă mă întâlnesc cu mulți oameni, cu tot mai mulți. Unii sunt mai delăsători la job și nu se stresează atât de tare, alții sunt mai implicați și își așteaptă statuia de la șefi. După cum vă puteți da seama, cei care sunt mai implicați și stau peste program, care se rup în două să mulțumească pe toată lumea (puțin probabil să se întample asta vreodată) sunt și cei mai stresați, cu dureri de cap, de spate, cu cearcăne și supărări, vorbesc numai despre lucru, dar și despre faptul că nu mai au timp liber, timp pentru familie sau că au ajuns la peste 30 de ani și nu au un partener de viață.



Am auzit și de cazuri în care oamenii se uită la filme la lucru că au o solicitare în 8 ore care durează doar 30 de minute și în rest vin acolo ca să curgă banul și aș mai adaugă eu ca să își piardă timpul și creativitatea.

Cred că este foarte dificil să ieși din zona aia călduță unde mergi în fiecare zi, unde e mult stres, dar și oameni faini, unde ai multe proiecte grele, dar și discuții interesante la cafea și unde ai uneori de lucru sau nu, dar mergi acolo de la 09.00 la 18.00-19.00-20.00 ca la final de lună cineva sa îți alimenteze contul. Întrebarea mea este ce faci cu banii aceia? Ai timp să îi cheltui, ai cu cine să îi cheltui, ai energie să îi cheltui? Dacă răspunsul tău este “Da”, atunci poate ești bine acolo unde ești, dar dacă este “Nu” poate e momentul să îți reconsideri prioritățile. Îi cheltui doar pe niște rate pentru casa aia mare, pentru mașina aia luxoasă? Chiar ai nevoie de ele? Dacă ai nevoie de ele, luptă în continuare să le ai, dacă asta e important acum pentru tine, dar dacă nu ai, dacă te urci in mașina aia faină, dacă ajungi în casa aia spațioasă și nu ești fericit, nu te regăsești, atunci iarăși poate ar fi bine să te gândești mai mult la cum ai vrea să arate de fapt viața ta.

Eu nu spun să renunțăm toți la job și să mergem pe o insulă pustie, ci să ne punem întrebarea dacă e chiar atât de important să punem jobul și obiectele pe primul loc, dacă chiar banii aceia mulți compensează timpul pierdut pentru altceva care te poate face mai împlinit, dacă chiar e nevoie să mergi în delegația aia lungă sau să stai peste program, dacă chiar vrei să iei un proiect dificil care să îți mănânce nopțile și weekendurile?

Eu cred cu tărie, cu multă tărie că lucrurile simple sunt mai importante și că ne fac mai fericiți.  Consumatorismul ne îngenunchează de multe ori. Ne face să fim dependenți de lucruri scumpe de care nu avem de fapt nevoie, de restaurante scumpe, de masini scumpe, de produse scumpe și ne ia ce e mai fain: ne șterge din minte că de fapt lucrurile sunt mult mai simple, că de fapt nu avem nevoie de atâtea obiecte să fim fericiți. Și dacă nu mă credeți, mergeți și deschideți dulapul și uitati-vă la câte haine nu ați îmbrăcat de acolo, câte au încă etichetă, câte cărți ați cumpărat și nu ați citit, câte căni cu mesaje de mărimi și culori diferite aveți și vă trebuie doar una să vă beți cafeaua și așa mai departe.

Parcă prea fugim după ceva și nu stim după ce. Parcă prea nu mai știm să facem nimic altceva în afara de job, parcă prea mulți oameni singuri și triști, parcă prea multe resurse în noi care așteaptă să fie explorate, dar nu avem timp pentru ele. Și crudul adevăr e ca oricât ne-am rupe în două, nimeni nu e de neînlocuit, că de multe ori suntem doar un număr într-o firmă, că acei clienți pentru care lucrezi cu atâta ardoare maine s-ar putea să plece la concurență, că oricât am sta peste program a doua zi vom avea tot atât de mult de lucru. Și din păcate, cu cât știi mai multe într-o firmă, cu atât vei lucra mai mult.

Eu am ales să imi dau demisia. Recunosc, am avut și condiții favorabile. Oameni care m-au susținut, un iubit care crede în mine, economii adunate, zero rate, zero copii. Dar la fel de bine puteam să mă mulțumesc cu ce aveam și să nu fac nimic. Numai ca eu nu sunt așa și nu am liniște până nu îmi urmez piticii care nu mă lasă sa dorm.

Dacă a fost greu? Foarte.

Dacă am avut și alte variante? Da, dar nu le-am vrut. Am vrut o pauză pentru mine.

Dacă am ce să fac acum? Doamne, dă-mi timp pentru ele.

Ce o să fac dacă nu merge? Uitați-vă pe Bestjobs, pe Linkedin la câte joburi sunt din toate domeniile. Deci mă reangajez.

Dacă mă mai angajează cineva dupa articolul ăsta? :)) Sunt sigură că da.

Până la urmă concluzia mea este că limitele sunt doar în capul nostru. De fapt, toate temerile pe care le-am avut când am decis să plec s-au întâmplat în procent de 0% până acum.

Mă simt mai bine, mănânc mai puțin și mai sănătos, sunt mai liniștită, am multe proiecte faine pe care le-am început și unele care mă așteaptă, mă întâlnesc cu oameni faini-cu unii am peste 1 an de când încercăm să ne vedem și nu reușim.

Nu știu ce o să fie și cum o să fie, dar știu că, cel puțin pentru moment, am luat cea mai bună decizie pentru mine și că descopăr lucruri despre mine pe care nu le știam, că aflu că am pasiuni despre care habar n-aveam. Nu am găsit rețeta general valabilă pentru fericire, dar știu cu siguranță că am găsit ce am eu nevoie în această perioadă.

Ca să îți dai demisia și să pleci la nimic (cel puțin asta crezi la început) ai nevoie de un pahar plin, de curaj, de nebunie și de oameni care să te încurajeze și să îți spună cât ești de deștept/deșteaptă și că sigur o să te descurci că mereu ai făcut-o. Până la urmă nu e ușor să sari cu parașuta prima oară doar sperând că sigur se va deschide. Dar nu e nici atât de greu și până la urmă senzația de zbor și libertate, fie ea și pentru scurt timp merită toate temerile de început.

Cu multe idei și visuri,

Ancuța

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Articole similare:

10 comentarii publicate

  1. Mult succes Ancuta!

    Iti doresc ca, peste cativa ani, sa privesti cu enorm de multa emotie pozitiva la momentele astea, amintindu-ti cum ele au generat toate implinirile de care ai avut parte intre timp!

    Un gand bun,
    Radu

  2. Verisoara mea!,tu esti o femeie puternica si sunt mandra de tine si te admir pt curajul tau, sunt sigura ca este un pas catre ceva care te va face fericita si iti va aduce satisfactie din toate pct de vedere. Tare as vrea sa -mi permit si eu sa evadez dar cum ai spus si tu pt unii este foarte greu fara job, iti doresc succes si felicitari.Sunt sigura ca firma la care ai lucrat au pierdut un om extraordinar, te pup

  3. Citisem la un moment dat un articol fain despre human beings (ceea ce suntem) vs human doings (ceea ce ni se pretinde sa fim) si mi-a lasat acelasi sentiment fain precum articolul tau de acum! 🙂 Mult succes in continuare. Si a big round of applause pt sinceritate.

  4. Felicitari, Ancuta! Imi place foarte mult articolul tau si sunt total de acord cu tine. Dupa ce m-am casatorit si am nascut 2 copii, majoritatea cunostintelor si rudelor imi ziceau ca m-am grabit, ca trebuia sa mai stau, ca trebuia…, ca trebuia… Dar acum, cand sunt profesoara de limba romana la liceul”Mihai Viteazul” (chiar si pe suplinire, e un inceput foarte bun) imi duc copii la gradinita de dimineata, apoi am timp sa-mi pregatesc lectiile, ma imbrac frumos si ma duc la scoala. Acum, dupa 4 ani de stat acasa, simt ca este momentul meu, ca a venit vremea sa-mi acord atentie. Am timp sa ma ocup si de copii, sa lucram impreuna. Iar in privinta banilor, mereu aud:
    – Mami, sa-mi iei si mie joc din asta!
    – Mami, sa-mi iei si mie costumul lui Spiderman! :)))
    Si sunt fericita cand sunt ei fericiti, pentru ca bucuria copilului este neptetuita.

    • Hello Nico,

      Mersi pentru impartasirea experientei tale si pentru sustinere. 🙂
      Sunt convinsa ca atunci cand ai doi copii, prioritatile sunt altele.
      Ma bucur ca tu ai gasit totusi un echilibru si ca poti sa imbini frumos familia cu locul de munca.
      Mult spor in tot ceea ce faci
      Ancuta

Trackback-uri și pingback-uri 1

  1. Dacă nu îți cunoști nevoile, mereu vei avea nevoie de mai mult - Ancuța Coman

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: