Despre tărâmul Poveștilor Magice. Interviu cu Florina Bumbaru

Poveștile Florinei mi-au captat atenția de la primele rânduri. Sunt genul acela de povestiri din care fiecare, deopotrivă adult și copil, pot învăța ceva.

Dacă aș fi scris povești, aș fi vrut să sune așa, cum le scrie Florina. Într-o seară am făcut un maraton de citit pe site-ul ei, în urma căruia mi-a trecut prin minte să intervievez persoana din spatele magiei.

I-am scris Florinei un mesaj pe Facebook și mi-a răspuns entuziasmată la primele mele curiozități despre ea și despre Poveștile magice.

Ce a ieșit, vă invit să descoperiți în rândurile de mai jos.

A: Dragă Florina, povestește-ne puțin despre tine și despre proiectul Povești magice. (Cum a apărut, când a apărut și cum ți-a venit ideea?)

F: Nici eu nu știu foarte multe despre mine, sunt într-o continuă descoperire și transformare. Știu doar că uneori mă simt incredibil de mică, simplă și banală, iar alteori incredibil de mare și minunată, exact ca în poveștile mele 😊
Pe scurt, am 36 de ani și 3 voinici, sunt din București și momentan locuiesc în Belgia. Am terminat Științe Politice (secția în limba franceză) dar am lucrat la firme IT, corporații, ultima fiind Oracle. De doi ani locuiesc în Bruxelles, am pus jobul în pauză și urmează să vad cum voi împleti un nou drum.

Poveștile cred că erau în mine dintotdeauna, la fel cum, magia și frumusețea a tot ceea ce ne înconjoară este deja în noi. Dar au ieșit la lumină odată cu venirea celor 3 copii. Nu mai știu exact când și cum am început să folosesc imaginația și magia în rutina de zi cu zi a copiilor dar e ceva ce se activează natural la părinți și cei care îngrijesc copii.

E ceva ce avem dintotdeauna în noi, de când suntem mici, doar că unii continuăm să le folosim, altți uităm complet, ne lăsăm prinși în treburi și obligații de adulți iar la alții ni se reactivează în preajma copiilor.

Când voinicii mei erau și mai mici și diferența de vârstă între ei se simțea (1 an și  jumătate între primii doi, 2 ani între ultimii doi) fiecare zi cu ei îmi părea o provocare uriașă (de la rutina zilnică până la ieșitul afară, deplasarea cu 3 copii mici, așteptat în magazine, la doctor, drumul de parcurs cu un pitic în cărucior, altul în sistem de purtare, altul de mânuță, crize de tantrum, gelozii etc). Atunci imaginația și vorbitul cu ei pe limba poveștilor a izvorât din nevoia și disperarea mea să fac față, să mă asculte. Evident, mi-am dat seama că ei înțeleg și cooperează atunci când ne imaginam și folosim scenarii, totul devine mai frumos, mai prietenos și mai ușor în loc de acel “trebuie” al adulților.

Când Roxana (cu care făceam dezvoltare personală) m-a întrebat de ce nu scriu povești pentru copii, m-a pufnit râsul căci nu-mi trecuse vreodată prin cap să scriu povești. Dar ceva în mine s-a trezit și după ce am învârtit vreo 2 săptămâni întrebarea “Cum ar fi?”, am început plină de energie să-mi fac un simplu blog și să scriu în joacă, oricum citeam doar eu. Si ce uimire, ce curiozitate să vad primele cuvinte, primele paragrafe, texte, primele povești cum prind contur. La început stângace, timid, cautând confirmări la copiii mei, la prietene, mămici, până când ușor, ușor, ceva din mine începea să se bucure la fiecare moment de scris, la fiecare poveste terminată, ceva din mine se așeza și se vindeca. Începusem să fiu nerăbdătoare să scriu căci parcă era momentul meu de întâlnire cu mine. Acum îmi dau seama că tot drumul de la prima imagine, primul gând de poveste până la ultimul cuvânt este o întâlnire cu mine, o întâlnire a Poveștii mele.

Dar adevărul e că nu am știut vreodată că pot să scriu povești și ce ciudat … acum am impresia că știu și fac asta dintotdeauna. Oare câte alte lucruri credem că nu știm și nu putem, când în realitate le știm și le putem face dintotdeauna…

A: Ești singura persoană din spatele poveștilor sau este o întreagă echipă?

F: Sunt doar eu, uneori nu mi se pare mare lucru, alteori nu-mi vine să cred cum le îmbin pe toate. Uneori mă mai supăr pe mine că nu reușesc să fac tot ce-mi propun, alteori sunt super bucuroasă de fiecare pas, mă felicit și ma încurajez. Si îmi aduc aminte că … e mai important drumul, că nu trebuie să ajung nicăieri în fugă, nu trebuie să scriu și să public toate poveștile dintr-o dată ci e mai important felul în care o fac, în care mă bucur de fiecare pas până la destinație.   

A: Cum au fost primite poveștile tale de către public?

F: Până acum, am primit numai feedback-uri frumoase. Cele care m-au impresionat cel mai mult sunt de la mămici ai căror copilași joacă scenete după vreo poveste sau recunosc, integrează situațiile, personajele în viața lor. Nu mi-a venit să cred că la unele grădinițe, poveștile sunt ascultate la somn. La fel, nici acum nu-mi vine să cred că unele povești sunt transformate în piese de teatru sau spectacole. Sau când copiii unde am citit povești și-au adus aminte de personaje deși trecuseră câteva luni. Sau când proprii copiii îmi aduc aminte de cum s-a rezolvat o situație în poveste și să facem și noi la fel. Sunt mereu uimită de puterea poveștilor nu numai asupra copiilor ci și asupra mea, prin ceea ce au vindecat și adus în mine. Si totuși… cel mai greu îmi este mie să le dau feedback frumos, să cred în ele și să le dau voie să zboare… dar asta e o altă poveste la care tot caut să aflu cum se va termina 😊

A: Mi-ai povestit că momentan ești în Belgia și că istorisirile magice și-au găsit și acolo grai. Ne povestești puțin despre cum se dezvoltă acest proiect acolo?

F: Tot așa mi-a venit ideea în joacă să propun educatoarelor să citesc poveștile în franceză. Nici nu am propus bine, că m-am trezit în mijlocul copiilor făcând ceva ce nu credeam că știu și pot și totuși ceva ce parcă fac dintotdeauna… În Belgia există meseria de Conteuse (Povestitoare) și urmează să colaborez cu o școală pentru a ține ateliere de povești. Mai departe nu știu ce va fi, urmează să aflu.

A: Ce vârste au copiii tăi și ce spun ei despre poveștile tale?

Alexandru are aproape 7 ani, Andrei 5 ani și jumătate iar Albert 3 ani și jumătate. Fiecare le ascultă și le integrează diferit, fiecare are preferințele lui. Nu sunt impresionați în mod deosebit de poveștile mele scrise, poate pentru că sunt obișnuiți cu acest fel de vorbit. Când ne plimbăm prin pădure, la magazin, pe drumul spre grădiniță sau în orice moment, e imposibil să nu vedem vreun șoricel, porumbei, vreun scaun aruncat, flori, păpădii, albine… Absolut orice devine sursă de inspirație pentru a pune întrebări (“Oare cine locuiește aici?”) pentru a ne imagina și a vedea frumusețea din orice.
Dacă înainte eu eram cea care “vedea” natura și orice obiect și le dădeam voce, acum ei o fac singuri, fiecare în felul lui, observă detalii, văd viață, frumusețe în tot și îmi arată și mie. Sunt momente când eu sunt grăbită cu ale mele, când totul pare mult și greu și atunci ei mă iau de mână și îmi arată vreo pânză ruptă de păianjen, vreun pantof pierdut pe stradă, vreo albină pe frunză și mă conectez la poveștile lor. Sunt momente când ei sunt supărați, deconectați și atunci eu sunt cea care îi aduce în starea de frumusețe, de povești.
(((Acum vreun an mergeam cu copiii la cumpărături și eram prinsă în graba și stresul de a le rezolva pe toate, păream toți plictisiți și nervoși când pe drum, am văzut un copac care avea o sfoară în jurul lui. Nu știu cum am băgat-o în seamă… dar a fost deajuns să observ și să spun “un copac legat cu sfoară” că ne-am oprit toți și am început să ne puneam întrebări „oare cine l-a legat? cum să ajutam copacul?” fiecare avea câte o idee dar sfoara era imposibil de rupt. Tot drumul până la magazin am discutat despre asta, ce s-o fi întâmplat, cine a legat copacul, cum să-l eliberăm… în magazin ne-a venit ideea să luăm o foarfecă și pe drumul de întoarcere am tăiat sfoara cu foarfeca. Au fost așa bucuroși că au eliberat copacul, iar eu luam vocea copacului și le mulțumeam pentru ajutor. Își amintesc și acum de acel drum, deși nu era decât o simplă sfoară și un copac…))))
Astea sunt poveștile care îi fascinează cel mai mult, cele văzute și trăite. Dar deși nu par impresionați de poveștile mele scrise, îi aud mai târziu că recunosc personajele sau întâmplările în ceea ce văd și trăiesc ei.

A: Care a fost cea mai mare provocare pe care ai întâlnit-o legat de acest proiect?

F: Dacă la început m-am uitat la mine cu uimire și curiozitate („Wow chiar mie mi-a ieșit asta?”) pe parcurs am avut (și mai am) blocaje în care parcă toate poveștile intrau într-un cufăr și nu voiau să mai iasă, momente în care nu mai credeam în mine și în povești. Să cred în mine și în povești, în magia și frumusețea lor, să cresc odată cu poveștile și să nu mă opresc, asta mi se pare cea mai mare provocare. Sunt încă pe drum…

A: Fiecare poveste are în spate o învățătură valoroasă atât pentru copii, cât și pentru adulți. De unde îți iei inspirație pentru ele?


Suntem o sursa inepuizabilă de inspirație, exact așa cum problemele, provocările sunt în noi, și soluțiile se află tot în noi. Cu cât devin mai conștientă, mai atentă la ce simt, ce trăiesc, la ce văd la mine, la copiii mei și la tot ceea ce e în jur, cu atât apar mai multe surse de inspirație. Odată cu venirea copiilor mei, a ieșit la suprafață și copilul din mine cu toate trăirile lui. Aproape în tot ceea ce văd in jur e ceva și din mine, în natură, pe stradă, în interacțiuni, sunt situații care îmi aduc aminte de ceva, le retrăiesc, le scriu și aștept să apară rezolvarea. Uneori răspunsul apare imediat dar de cele mai multe ori, încep povestea fără să știu sfârșitul, îmi pun întrebări, le învârt, le las așa și după un timp îmi apare mesajul, soluția (și întotdeauna apare când fac orice altceva în afară de scris). Învățăturile sunt aceleași de când lumea, pe care oricum le știm fiecare, dar încep să facă sens pentru mine și sa le articulez în povești abia când experimentez și trăiesc și eu rezolvarea. Atunci simt că e povestea completă și luminoasă.

A: Există o variantă tipărită a acestor povești sau intenționezi să le tipărești la un moment dat?

F: Deocamdată există doar varianta online pe Site-ul web și pe Soundcloud. Este și visul de a le publica dar încă mai adun energie și curaj până când simt că poveștile sunt complete pentru mine și pot zbura mai departe.

A: Pentru fiecare poveste există și o variantă audio. A cui este vocea din spate?

F: Tot a mea. La început înregistram cu ce aveam, direct cu telefonul și fugeam din cameră în cameră unde să nu se audă zgomote de avioane sau larma din curtea școlii lângă care locuim. Acum am un mini microfon mai bun și aproape am învățat programul de zbor al avioanelor și pauzele de școală 😊 astfel încât să pot înregistra în liniște. Probabil va fi și o variantă mai serioasă la un studio de înregistrări, până atunci fac ce pot cu ce am.
Dar faptul că le înregistrez tot eu, mi-a adus două lucruri minunate:
–  cu fiecare înregistrare (până la varianta finală, înregistrez de mai multe ori) mă conectez mai bine cu povestea, mai schimb ceva, mai adaug, mai aflu ceva… simt poveștile mereu în mișcare, le simt vii;
– din când în când, simt nevoia să înregistrez din nou poveștile cu altă energie, altă tonalitate și faptul că le înregistrez din nou aduce mai multă intensitate, energie și bucurie la fiecare poveste în parte.

A: Povești magice pare un proiect complex. Cum reușești să faci față provocărilor zilnice și să totodată să menții și acest colț magic?

F: Sunt zile, momente  în care aproape îmi iese echilibrul. Sunt perioade în care nu-mi iese și orice aș face, fie duc prea multă energie spre povești (și nu duc în alte zone) fie duc totul spre casă, copii, task-uri zilnice, și pun poveștile pe pauză. Ce am observat până acum e că atâta timp cât poveștile (sau orice altă zonă) rămân în colțul de bucurie fără obligație și grabă, toate se armonizează. Atunci când forțez, când îl pun pe “trebuie” fie că e în activitatea de povești sau orice alte task-uri, copii, apare dezechilibrul, frustrarea, totul pare mult și greu. Dar deși știu asta, tot cad în capcană și încerc să le înghesui pe toate, în grabă, în 24h. Sunt încă în căutarea echilibrului în care să le integrez pe toate cu bucurie și ușurință.

A: Cât de des scrii?

F: Nu am un ritm anume, am perioade și perioade. Sunt momente când mă simt ca într-un flux, când am inspirație, “văd” idei peste tot și le transform în povești, sunt momente când doar “vad” și notez dar nu le pot aduna în povești și sunt perioade când nu am deloc inspirație, idei și nici nu scriu nimic.
Sunt povești care “curg” de la primul cuvânt până la sfârșit care apar dintr-o suflare, sunt povești pe care le rumeg luni de zile, care stau în draft și așteaptă să fie trăite și scrise. Ce mi-a rămas însă ca un reflex e să notez atunci când observ ceva, o idee, un gând. Pe moment nu înțeleg, pare așa o idee ruptă, o frântură de imagine dar când mă uit mai târziu la notițe și le recitesc, încep să văd imaginea de ansamblu, tabloul poveștii. Am învățat să am răbdare cu mine, cu poveștile, să-mi dau voie să am toate aceste perioade, să mă bucur de tot procesul de creștere.

Ce am mai observat este că atât inspirația cat și scrisul (redarea imaginilor în cuvinte) vin cu exercițiu. Nu aveam nici o bănuială că pot să scriu, cu atât mai puțin povești, dar pe măsură ce am devenit din ce în ce mai atentă la ce e în jurul meu, de la o simplă frunză care se mișcă la un copac în formă de spirală, am început să vad din ce în ce mai multe imagini, scenarii, din ce în ce mai multă viață. Ele toate există deja dar am început să le vad și sa mă conectez cu ele abia când mi-am dus atenția și energia acolo. La fel și cu scrisul, dacă la început spuneam că nu aș putea scrie niciodată povești, apoi am început în joacă și curiozitate să combin cuvintele, pe măsură ce exersam mai mult, devenea mai ușor și natural astfel încât acum am impresia că fac asta dintotdeauna.

A: Ce planuri de viitor ai legat de acest proiect?

F: În orice direcție s-ar duce, îmi doresc să fie un proiect de suflet și bucurie. Să strălucească, să ajungă acolo unde e nevoie și să aducă fiecăruia ce are nevoie.

A: Care este povestea ta preferată? 🙂

F: “Trandafirul încăpățânat”. Deși îmi pare o poveste foarte simplă și banală, deși e ușor de înțeles, e ceva ce mă atrage, acel simbol dincolo de ceea ce pare, acel secret știut de toată lumea atât de simplu și totuși atât de complex: “a înflori din iubire pentru tine”.
Descopăr și redescopăr la nesfârșit înflorirea din iubire!

A: Cum te putem susține noi, cei care te citim?

F: Fiecare cum simte, mă bucură orice feed-back, orice idee. Cred în imaginea în care toți suntem conectați între noi și fiecare își țese în felul lui firul (firele) de care altcineva își leagă firele țesute și tot așa până când formăm o pânză magică și facem lumea mai frumoasă, mai luminoasă. Așa cum o melodie, o poză m-a inspirat în a scrie o poveste, la fel povestea poate inspira mai departe pe cineva să creeze altceva (handmade, o piesă de teatru, un spectacol etc) care la rândul lui să creeze altceva. Cred că ne inspirăm și ne ajutăm unii pe alții în tot ceea ce facem până când înflorim din iubire toți împreună, nu separat.

Pe mine m-au cucerit poveștile Florinei. Vă las să vă convingeți și voi: opovestemagica.ro. 🙂

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/ 

 

Articole similare:

1 comentariu publicat

  1. Felicitări Ancuta, deosebit interviul! Frumosul exista, in jurul fiecăruia, doar sa fim un pic atenți, se afla chiar in ochii privitorului!😘

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: