Până când nu mai pot

Oamenii ajung la terapie când nu mai pot. Rezistă, trag, merg pe principiul „Și când nu mai pot, mai pot puțin”. Tot așa trec zile, săptămâni, luni, uneori chiar și ani. Se trezesc într-o zi și se uită în oglindă. Nu se mai recunosc. Sau se trezesc într-o zi și se simt străini în propria viață, străini față de omul care le este alături, străini față de ei. Alteori se trezesc și stau, fără chef să se mai ridice. Nimic nu-i mai motivează, pare că nimic nu-i mai bucură.

Poate pare o abordare pesimistă pentru început de articol, dar de multe ori așa sună poveștile din primele ședințe de terapie. Au crezut că pot trece peste, că timpul le rezolvă pe toate, că dacă se mint dimineața în oglindă și își setează mintea pe modul pozitiv va merge. Și vin obosiți și dezamăgiți pentru că ei au încercat, ei au vrut să arate că sunt puternici, că reușesc, că ei nu pot claca.

Durerea e atât de mare că uneori cer un miracol, ceva ce se poate face pentru ca ea să treacă mai repede, să fie luată așa, cu mâna, deși acel ceva s-a adunat în ani sau în zeci de ani acolo.

Fie că vorbim de cupluri, de familii sau de o singură persoană, durerea e mare, la fel și deconectarea de ei sau dintre ei. Asta pentru că prin deconectare ne protejăm de situațiile în care suntem și care nu ne plac, dar la care încă nu suntem pregătiți să ne uităm. Când amânăm, dar stăm în durere, felul în care creierul nostru ne protejează este prin a ne decupla de la noi și/sau de la cei din jurul nostru. Cu alte cuvinte, e ca și cum ne închidem ca să nu mai simțim durerea, fără să realizăm că închiderea înseamnă că pe acolo nu va mai intra nici bucurie, ne va fi greu să mai vedem ce se întâmplă frumos în jurul nostru și așa mai departe. Am închis porțile față de orice. Le vezi privirea goală și zâmbetul forțat, acel zâmbet care nu se vede și în ochi, care arată că în interior ceva e prea mult, ceva clocotește.

Din păcate, încă așteptăm până în ultimul moment să mergem la medic, să ne programăm la o consultație, să mergem la terapie. E ca și cum dacă amânăm, trece sau dacă ignorăm, nu există. Nu am fost educați pentru a avea grijă de sănătatea noastră mentală, încă e o stigmă să mergi la psiholog, se consideră o slăbiciune să nu mai poți, să nu mai vrei, să plângi, să vii și să vorbești cu un specialist despre problemele tale, despre dureri și gânduri care poate niciodată nu au fost rostite. Nu e ușor să cauți, să răscolești, să iei fiecare piesă de puzzle din imaginea vieții tale, să o întorci pe toate părțile, să te uiți din nou la ea și să decizi dacă o mai păstrezi, dacă o ștergi de praf și o pui la loc, dacă o așezi diferit sau dacă o înlocuiești cu alta.

În timp ce scriu acest articol îmi vine în minte filmul To the bone, care este despre așteptare până în ultimul moment pentru a face un pas spre schimbare.

E greu, așa e. Cine spune că e ușor probabil că nu a trecut pe acolo. E greu să stai tu cu tine, față în față, dezgolit de multe, sincer și vulnerabil. Dar dacă acesta nu e curaj pur, atunci nu știu ce definiție ar fi mai potrivită.

Aș vrea să închei prin a spune că e firesc să nu mai poți, să spui stop, să știi când să ceri ajutorul și să te oprești din când în când și să îți adresezi măcar două întrebări: „Cum mai sunt eu în ultima perioadă?, Cum mă simt eu azi?”, cu aceeași deschidere și empatie de care poți da dovadă atunci când revezi un prieten drag.

Partea bună atunci când te rătăcești este că dacă te cauți, cu un bun ghid alături, vei reuși să te regăsești.

Ar putea fi de interes și articolul: Despre psihoterapia online

Toate cele bune,

Psihoterapeut Ancuța Coman

Tel: 0733 022 962

Email: ancuta.f.coman@gmail.com

Foto articol: Unsplash, Sydney Sims

Articole similare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: