O zi complex de frumoasă

Mi se pare ciudat să scriu un articol despre femei, eu fiind la rândul meu femeie, dar tocmai l-am început. 🙂

Îmi amintesc de pantofii cu toc, de rochia de mireasă a mamei, de rujul ei verde care se facea roșu în câteva secunde, de mirosul ei de parfum, dar și de mirosul mâncării ei, de goana prin curte după una-alta. Asta credeam că înseamnă să fii femeie, să știi să fii de toate, să ai grijă de tot ce mișcă prin curte și prin casă. Mi se părea mult, mi se părea complex.

Când eram mai mică mă întrebam cum de femeia a fost făcută doar dintr-o coastă a lui Adam. Aș fi zis că mai degrabă invers. Adică toți am văzut cum reacționează un bărbat la o răceală spre deosebire de o femeie.

Continuă să citești O zi complex de frumoasă

„Oriunde” sună minunat

Cred că aveam vreo 7-8 ani când mergeam într-o vară la București cu trenul cu ai mei.

Era foarte aglomerat, erau mulți oameni și în vagon, dar și pe hol. Abia puteam trece printre bagaje, taică-meu ne ridica pe mine și pe fratele meu pe deasupra lor ca să înaintăm, pentru că ne împotmoleam la fiecare pas.

Ne-am găsit locurile și am plecat. La un moment dat, dintr-o gară a urcat un cuplu. Erau înalți amândoi și aveau părul blond-roșcat, cam nepieptănați mi se păreau mie. Aveau hainele altfel decât le aveau părinții mei, erau mai sport, mai militărești, erau pur și simplu altfel, se vedea cu ochiul liber că nu erau de-ai locului.

Dar ce mi-a atras și mai mult atenția a fost rucsacul lui. Era foarte mare și părea greu, iar între elasticele trecute peste rucsac erau puși la uscat o pereche de chiloți, iar lângă ei de șireturi stăteau spânzurați doi bocanci.

Continuă să citești „Oriunde” sună minunat

Când mintea, sufletul și corpul au același țel


Am ajuns la minus 30 de kilograme.

Nu-mi amintesc să fi avut din adolescență și până acum această greutate. E atât de nou pentru mine încât nici măcar nu pot să conștientizez, adică mai merg încă la mărimi mari când îmi cumpăr ceva și îmi este greu să îmi amintesc ce greutate am, deși mă cântăresc săptămânal.

Mintea mea inverseaza. Am 56 de kilograme, dar când vreau să spun cuiva câte am, îmi vine să spun că am 65.

Încă sunt în perioada de acomodare și acceptare a noului meu corp.

Cu toate astea simt că am renăscut, pot să fac lucruri pe care înainte le făceam cu greu și dincolo de glumă, chiar mi-am descoperit câteva oase noi. Adică ele nu sunt noi, dar nu ne-am cunoscut până acum.

Continuă să citești Când mintea, sufletul și corpul au același țel

Libertatea și limitările sunt ale noastre

În ultimele zile, cu toată agitația cu târgurile de mărțișor, comenzile, materialele care nu ajungeau la timp etc, am simțit că mă ia cu stres, cum s-ar zice.

M-am gândit puțin la ce se întâmplă cu mine și mi-am dat seama că rezistența mea la stres este mult mai scăzută. Deci trebuie să îmi scot din CV că sunt rezistentă la stres. 🙂

Adică doar puțin dacă mi se tulbură Zenul, nu e bine.

Dar da, stresul încă există în viața mea sub o formă sau alta. Bun, ceva oarecum inevitabil când te angajezi la un deadline, când ai un proiect etc. Dar cel pe care îl experimentez acum este altfel, altfel de ceea ce experimentam înainte.

Și atunci, dacă tot mă stresez și tot stres se numește, care e de fapt diferența? Ei bine, diferența este că acum pot să îmi aleg stresul. Eu aleg următorul proiect și da, e posibil să mă stresez cu el, dar eu mi l-am ales. Pe de altă parte, tot eu aleg dacă lucrez de acasă, dintr-o cafenea, de la sediul unui client sau de oriunde altundeva.

De fapt, am libertatea de a alege și asta e cel mai important pentru mine. 

Continuă să citești Libertatea și limitările sunt ale noastre

Dor de mare

Mi-e dor de mare.

Mi-e dor de mirosul ei, de valurile ei, de nisipul ei, de culoare ei.

Am cunoscut marea la 20 de ani. Atunci am văzut-o pentru prima oară. Eram în tren și vedeam o imensitate albastră, mare, impunătoare și totodată atât de primitoare.

Când am intrat prima oară în apă am simțit cumva că mă reîntregesc, că mă întâlnesc cu o altă parte din mine. Mă simțeam atât de în elementul meu și totodată atât de nesemnificativă în toată acea imensitate.

Continuă să citești Dor de mare

Curajul vine din frică

Mai 2015 versus Ianuarie 2017

Am fost mereu interesată de diete, de cure și tabere de detoxifiere, de cărți despre diete, de modalități eficiente și miraculoase de a slăbi, dacă s-ar putea peste noapte, fără efort și cu mâncare multă și nesănătoasă în farfurie, la orice oră din zi și din noapte.

Și la final, să mai fiu și tonifiată, toată numai fibră. Ei bine, asta da poveste de peștișor auriu.

Din păcate, până acum nu am găsit metoda miraculoasă. De o găseam, deja era mare tam-tam pe subiect și sigur mă și îmbogățeam în scurt timp.

Realitatea este că nu merge cu miracole, pur și simplu nu merge…și nici cu diete.

Am încercat de-a lungul timpului destule, multe, foarte multe.

Continuă să citești Curajul vine din frică

Brățara care a devenit inel

      Într-o zi oarecare, într-un oraș oarecare, într-o casuță cochetă stătea agățată pe un raft o bucată a ceea ce cândva făcuse parte dintr-o brățară. Nu știa de unde vine sau când a fost creată, își amintea doar ziua în care s-a trezit într-un magazin de bijuterii, atunci când era completă. Se gândea că printre multe alte bijuterii scumpe, care mai de care mai frumoase, nu o să o aleagă nimeni, o să stea acolo plină de praf și o sa ruginească. Dar asta pentru că nu era conștientă de frumusețea ei, de forma ei specială și de finețea cu care fusese lucrată, care a fost apreciată de cea care urma să o poarte, aproape non-stop pe mâna ei. În sfârșit, brățara se simtea apreciată și ajunsese să fie conștientă de calitățile ei, de frumusețea și eleganța ei, primea complimente de la prietenele celei care o purta. Asta însemna că trebuie să fie specială și așa se și simțea, poate chiar puțin superioară altor brățări.

Continuă să citești Brățara care a devenit inel

Mi-e teamă de spitalele din România

Mi-e teamă să ajung la spital.

Normal, tuturor ne este. Dar nu, nu vorbesc de o situație în sine pentru care aș putea ajunge la spital, nu de ea mi-e teamă în primul rând, ci de spitalele din România, care mi-ar putea agrava acea situație. 

Mi-e teamă pentru că am mai ajuns și știu cum e. Am ajuns la 14 ani prima dată. Îmi amintesc doar că m-am trezit pe patul de spital și nu aveau vată suficientă, nu mai vorbim de alte pansamente, pentru a mă ștearge de sânge. Cum e posibil ca un spital, dacă e un spital și te bazezi pe el, să nu aibă cele necesare să te trateze?

Continuă să citești Mi-e teamă de spitalele din România

Mai mult a trăi și mai puțin a bifa

 Mi-am dat seama că pentru 2017 nu mi-am făcut un plan, un document în care să îmi trec obiectivele pe care vreau să le bifez pe parcursul celor 12 luni.

Este primul an în care am omis, în care pur și simplu am uitat să fac asta. De obicei, începeam documentul cu pricina din decembrie. Și chiar funcționa. Cam în proporție de 80% reușeam să ating ce îmi treceam acolo. Obiective despre slăbit, despre bani, despre călătorii, despre a învăța noi limbi străine, despre a avansa în carieră, despre dezvoltarea mea personală etc.  Fiecare arie din viața mea era acolo, nimic nu îmi scăpa.

Continuă să citești Mai mult a trăi și mai puțin a bifa

Less is enough

De ce am ajuns să fugim dintr-o parte în alta?

De ce nimic nu ne mai mulțumește, deși avem mai multe decât oricând?

De ce nu facem nimic să schimbăm asta?

De ce ne tot plângem?

De ce urmăm norme sociale cu care nu suntem de acord?

De ce ne autolimităm/autosabotăm?

Câteva din întrebările pentru care îmi păstrez curiozitatea de ani de zile și pe care bineînțeles mi le adresez și mie.

Continuă să citești Less is enough