O zi complex de frumoasă

O zi complex de frumoasă

Mi se pare ciudat să scriu un articol despre femei, eu fiind la rândul meu femeie, dar tocmai l-am început. 🙂


Îmi amintesc de pantofii cu toc, de rochia de mireasă a mamei, de rujul ei verde care se facea roșu în câteva secunde, de mirosul ei de parfum, dar și de mirosul mâncării ei, de goana prin curte după una-alta. Asta credeam că înseamnă să fii femeie, să știi să fii de toate, să ai grijă de tot ce mișcă prin curte și prin casă. Mi se părea mult, mi se părea complex.

Când eram mai mică mă întrebam cum de femeia a fost făcută doar dintr-o coastă a lui Adam. Aș fi zis că mai degrabă invers. Adică toți am văzut cum reacționează un bărbat la o răceală spre deosebire de o femeie.

Femeia oricât de simplă, oricât de la țară sau oricât de la oraș ar fi, mi se pare complexă, mereu căutând o variantă mai bună a ei.

Mă bucur că sunt femeie, deși mult timp nu am știut cu ce se mănâncă treaba asta. Mi-am dat seama că rochița și pantiofiorii nu te fac femeie, așa cum cum mușchii nu îi fac pe bărbat să fie bărbat. E nevoie de mult mai mult de atât.  

M-aș bucura să fim mai respectate în societate, nu neapărat în noastră, ci în cea de la nivel global. Am luptat atât de mult pentru drepturile noastre și încă mai facem asta. E drept că nu ne place că la egalitatea în drepturi am pierdut prioritatea la locurile din autobuz, dar asta e.  


Chiar azi mi-a luat unul cu un Jeep locul de parcare deși m-a văzut că mă pregăteam să parchez acolo, dar nah, el dă mai cu avânt cu spatele. Am vrut să ies să îi zic vreo două, mai ales că e ziua noastră, adică, ce, el nu a auzit de prioritate de femeie? Dar suntem egali în drepturi, așa că m-am mulțumit cu o înjurătură pe silențios.

Personal, mă declar o fană a sexului feminin. Îmi place să văd o femeie îmbrăcată cu stil, îmi place să văd o femeie în echipament sportiv care își păstrează delicatețea, îmi place să văd o femeie care parchează din prima lateral sau cu spatele (mândră sunt și de mine când îmi iese din fix prima), îmi place să văd o femeie cu atitudine și îmi place să văd o femeie care plânge și își lasă vulnerabilitatea la vedere.

M-aș bucura să nu uităm  că suntem femei și să fim femei, chiar dacă suntem egale cu bărbații. Cum citeam zilele trecute într-o carte, da, suntem cele care aduc viață, suntem cele care se descurcă în tot felul de situații, suntem frumoase, suntem inteligente, știm când să fim puternice și când să ne purtăm cu delicatețe, iar astea sunt doar câteva din motivele pentru care bărbaților le-a fost și le este frică de noi, pentru că putem să facem multe. De-asta ne-au asuprit atât de mult de-a lungul timpului.


Până la urmă nevoile noastre pe cât sunt de complexe, pe atât sunt de simple. Vrem doar să fim iubite, să ni se ofere atenție și să ni se spună că suntem cele mai frumoase. O floare din când în când, un ochi admirator atunci când îmbrăcăm o rochie și un umăr să plângem când ne apucă. Simplu sau ce?

Dar și când ne supărăm, mai ales între noi, foc și scrum. Chiar mă gândeam zilele trecute, cum ar fi arătat războaiele dacă toți soldații ar fi fost femei?

Rolul nostru s-a schimbat foarte mult de-a lungul anilor, considerabil de mult și am știut să facem față atât de bine acestor schimbări, ba chiar le-am cerut și le-am îmbrățisat.

Aș putea să scriu o carte despre femei și poate că o să și scriu una la un moment dat.

Cred că în fiecare femeie trăiește o feministă și mai cred că împreună putem face lumea să se miște și să înflorească. E nevoie doar ca uneori să transformăm invidia în admirație și să nu uităm cât de minunate suntem… fiecare dintre noi.

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

O zi complex de frumoasă,

Ancuța



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: