Nostalgie de Paște

Ne pregătim să plecăm spre ai mei, vine Paștele.

Când eram mică, în săptămâna dinaintea Paștelui făceam curățenie, scuturam toată casa, vopseam pomii, gardurile și poarta.

Nu știam ce e iepurașul, nici nu știu dacă el exista pe atunci. Știam de ouă roșii, prăjituri bune, ceapă verde, usturoi verde și miel. Îmi părea rău de el de fiecare dată, nu mâncam carne de miel că nu îmi plăcea, dar știam că așa e obiceiul și așa se întâmpla. Am tot văzut postări cum că ar trebui lăsat mielul să crească și să nu fie tăiat. Sincer, nu văd nicio diferență între tăierea porcului, a mielului, a găinei, a raței, etc.

Pur și simplu cred că face parte din obiceiuri și e destul de greu să convingi un om de la țară care ține la aceste lucruri, să nu le mai facă. Dar asta e altă poveste și cred că ține de fiecare. Personal, nu o mai văd greșit, deși mă supăram pe taică-meu când aducea miel acasă. Asta se întâmpla când ajunsesem în Timișoara și consideram eu că nu mai e la modă, că e greșit, că e o concepție de la țară să mai sacrifici animale, că etc. După care mergeam în Complex și mâncam o shawarma de pui.

Multe din obiceiuri s-au pierdut, multe, foarte multe, în curând o să dispară. Îmi pare rău pentru asta, dar nici nu mi se pare natural să încep să țin de ceva acum, pentru că nu aș fi eu, nu asta e personalitatea mea. E mersul firesc al lucrurilor. Acum abia aștept să ajung acasă să mă odihnesc, să mănânc mâncare făcută de mama și să mă uit la un film.

Pot să fac ușor diferența între cum era atunci și cum e acum, între cum era să fii la sat și cum e să fii la oraș.

Oamenii ieșeau la stradă, cu o masă și scaune, puneau pe ea ce aveau mai bun, că deh, ieșeau toți vecinii la poartă și trebuia să arate fiecare că e pregătit pentru Paște. Se ciocneau ouă, se făceau concursuri, cel care câștiga cele mai multe era învingător. Uneori băieții jucau fotbal, noi jucam elastic, alteori ne băteam între noi și ne supăram foarte tare nu din cauza durerii, ci pentru că ne șifonam sau stricam hainele ale’ bune cumpărate pentru Paște. Oricât de sărac erai, oricât de amărât, de Paște musai aveai ceva nou pe tine. Cel puțin, noi, copiii, părinții se lăsau mai la urmă. Copiii erau fala, ei să fie îmbrăcați bine. Nu aveam multe variante de haine, așa că toți arătam într-un final cam la fel, dar erau noi, ce mai conta? Nu existau orgolii, nu știam ce sunt hainele de firmă, nu ne întrebam de prețul hainelor. Era simplu, toți le luasem din piață. Erau și unii mai avuți, de prin centru care își luau de la Craiova. Asta era deja lux și aveam să îl aflăm și noi pe la liceu.

Am un sentiment de nostalgie, dar mai ales multe amintiri frumoase și chiar dacă obiceiurile nu mai sunt aceleași, abia aștept să ajung  acasă. Sigur ceva sentimente frumoase mă așteaptă acolo.

Sărbători frumoase,

Ancuța

P.S.: Dacă v-a plăcut articolul, nu uitați să vă abonați cu adresa de email la blogul meu. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *