Ne pasă prea mult de oamenii care (aparent) nu ne plac

Revizuind schițele am găsit o parte din articolul de mai jos. Am rezonat cu el, pentru că am tot văzut în ultimele zilele mesaje pe Facebook din care se dorea a se înțelege că persoanelor respective nu le pasă de ceea ce crede restul lumii.

Ce cred oamenii despre noi și modul în care ne etichetează, ne afectează dacă nu facem un pas în spate să ne întrebăm de ce ne afectează și de ce avem nevoie să fim plăcuți de acele persoane. Ne influențează mai ales dacă avem o stimă de sine scăzută, dacă aprecierile din afară sunt singurul combustibil care ne ajută să înaintăm sau poate atunci când nu suntem siguri pe noi, cum ar fi atunci când susținem o prezentare în fața unui public.


Știți cum e, când ești atât de entuziasmat și de sigur de o idee mergi pe ea indiferent de orice. Nu la fel se întâmplă și atunci când există nesiguranță sau când avem o perioadă mai proastă. Atunci da, avem nevoie de aprecieri, de acceptare și de încurajare.

Interesant fenomen că de multe ori ajungem să ne și comportăm de față cu ceilalți conform părerii lor despre noi. Are și o denumire: efectul Pygmalion.

O chestie drăguță care mi se mai întâmplă uneori este să nu îmi placă de cineva prin ceea ce scrie sau prin ceea ce postează și apoi când întâlnesc persoana respectivă să îmi dau seama că vorbim ca și când ne-am ști de o viață.

Ce am învățat eu sau mai bine spus, ce mi-am reamintit, este că facem mult prea multe presupuneri care nu sunt fondate.

Oamenilor din jur le pasă prea puțin de tine, de mine sau de altcineva. Și nu e vorba de nepăsare în sensul negativ, ci doar de faptul că avem o concentrare și o memorie selectivă. Selectăm doar ceea ce este important pentru noi și se întâmplă că tu să nu fii atât de important precum crezi pentru altcineva.

Doar noi ne imaginăm că suntem centrul vieții acelei persoane, că se gândește la gafa pe care noi am făcut-o și că ne va ține minte doar pentru aia.

Vi s-a întâmplat să credeți că ați spus ceva greșit la adresa unei persoane, că persoana respectivă se simte ofensată și chiar să vedeți priviri urâte îndreptate spre voi? Și mie. Și vi s-a întâmplat să vă faceți curaj să întrebați ce are și să vă spună cu totul altceva pentru motivul supărării și chiar să aveți impresia că e sinceră? Și mie.

Presupunerile ne alimentează frustrări și dureri de cap. Din păcate, am fost învățați să fim cuminți, cu mâinile la spate, să stăm în banca noastră și să nu ridicăm glasul sus și tare atunci când întrebăm ceva. De-asta (și probabil și din alte motive) ne e teamă să nu ne  facem de rușine atunci când avem ceva de întrebat, mai ales dacă e vorba despre a întreba persoana despre starea ei de spirit. Ați fost vreodată într-o sală la finalul unui curs și cel care a prezentat să întrebe dacă sunt întrebări? S-a așternut o liniște de mormânt și oamenii au părut a fi statui, au evitat contactul vizual cu cel din față, poate, poate nu îl întreabă fix pe el ceva.

Când nu suntem siguri pe noi, criticile celorlalți ne afectează mult. Nu ne luăm timp să le punem în balanță, să vedem dacă persoana cealaltă chiar a înțeles sau a interpretat corect ceea ce am spus.

Ne pierdem prea multă energie și ne dăm prea multe bătăi de cap presupunând și întrebându-ne despre ce cred alții, convingându-ne că nu ne pasă, de fapt.

În definitiv, la finalul zilei, singura persoană care ar trebui să fie mulțumită de tine și de a cărei părere să îți pese, ești tu.

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/

Foto copertă: Unsplash, T. Chick McClure

Articole similare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: