Mi-e teamă de spitalele din România

Mi-e teamă de spitalele din RomâniaMi-e teamă să ajung la spital.

Normal, tuturor ne este. Dar nu, nu vorbesc de o situație în sine pentru care aș putea ajunge la spital, nu de ea mi-e teamă în primul rând, ci de spitalele din România, care mi-ar putea agrava acea situație. 

Mi-e teamă pentru că am mai ajuns și știu cum e. Am ajuns la 14 ani prima dată. Îmi amintesc doar că m-am trezit pe patul de spital și nu aveau vată suficientă, nu mai vorbim de alte pansamente, pentru a mă curăța de sânge. Cum e posibil ca un spital, dacă e un spital și te bazezi pe el, să nu aibă cele necesare să te trateze?


Când am ajuns să ne fie mai teamă de spitale decât de boală sau problema în sine?

Am fost și câțiva ani mai târziu la Urgențe, în Timișoara. Aici aveau vată, dar nu te băga nimeni în seamă, erau alții cu probleme mai grave și nu era personal suficient pentru a se ocupa de toată lumea. Normal, personalul medical plecat departe de România, la mai bine. Trist, dar de înțeles.

Aseară am fost la dentist pentru o plombă și m-a anesteziat. Am ajuns acasă și am vrut să mănânc repede și să fug la protest.


Am mâncat repede, dar eram anesteziată și nu mi-am dat seama că în timp ce mestecam mâncarea îmi mestecam și obrazul anesteziat. Nu am simțit durerea și am dat mai departe, până am văzut simțit sângele. Despre cum ne protejează durerea și la ce e ea bună, alt subiect, alt articol.

Cert este că m-am albit la față, nu pentru că am văzut sânge, că n-am treabă cu asta, nu pentru că obrazul meu arăta urât pe interior, ci pentru că era ora 19.00 și asta însemna că dacă devine urâtă treaba voi ajunge la urgențe.

M-a întrebat o prietenă care era cu mine: Ancuța, ce ai? Nu te-am văzut niciodată așa. Hai că nu e grav. Calmează-te.

Credeți că mai auzeam ceva? Nimic. M-am panicat pentru că ultimele dăți tot în weekend sau noaptea mă apucau durerile de măsea. O măsea care m-a chinuit până am decis să mă lipsesc de ea. Adică se întâmpla fix atunci când privatul era închis și aș fi ajuns la spital.

Înțelegeți?


Nu e nimic grav cu obrazul meu, până acum. Am fost la protest și mă temeam că o să treacă anestezia și o să înceapă durerea. Nu a fost așa. Nu mă doare, puțin umflat, dar trece.  Organismul nostru e fantastic de inteligent și se recuperează repede în multe situații.   

Dar ce te faci când trebuie și e musai să ajungi la spital?

Ce am pățit eu e o nimica toată față de motivele pentru care cineva poate să ajungă la Urgențe. Mi-e teamă de spitalele din România. Mult mai teamă decât aș fi crezut.

Așadar, răciți, cu măsele scoase, cu obrazul “gros” sau alte neșanse, ieșim la proteste?

Până la ultima fărâmă de speranță,

Ancuța

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.



Articole similare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: