„Măștile fricii” de Camelia Cavadia

Am citit „Măștile fricii” în două seri. Este acel gen de roman care te ține atent, nu cu sufletul la gură de suspans, dar cu interesul crescut pentru cum lucrurile iau o anumită turnură, deși planul era cu totul altul.

Cartea este despre frică, despre teroare, despre violența transmisă din generație în generație, pentru că nimeni nu are curajul să o înfrunte, deși toți trăiesc cu ea zi de zi, deși cu toții somatizează teama în cele din urmă și unii chiar ajung să își pună capăt zilelor din cauza ei.

Am cumpărat cartea crezând că este una de specialitate, de psihoterapie pentru lucrul cu frica. Nu am văzut că era scris mic roman.

„Măștile fricii” este scris la persoana întâi, ai putea jura că este povestea de viață a Cameliei Cavadia, atât este de personal și de detaliat totul. Cartea reprezintă, de fapt, jurnalul Emei.

Romanul este despre o familie cu trei copii (un băiat și două fete, una dintre ele fiind Ema), cu toții abuzați fizic de către tatăl lor, inclusiv mama, care asistă ca un martor la scenele de groază în care copiii sunt maltratați, atitudine pe care niciunul dintre ei nu reușesc să o înțeleagă. Cum de nu i-a luat și cum de nu a plecat cu ei chiar și pe stradă? Aceasta este întrebarea pe care frații o au. Spre finalul romanului sunt dezvăluite și motivele mamei.

Tatăl moare, așa începe romanul, iar cei trei sunt dezlegați de blestem la vârsta adolescenței, jurând să nu ajungă ca și părinții lor și promițându-și unii altora că vor fi apropiați pe viață și că se vor proteja, ceea ce nu se întâmplă. De altfel, declară Ema că aceea a fost cea mai fericită zi din viața ei.

Cartea are multe înțelesuri despre natura umană, despre modul în care funcționăm, despre cum ne promitem că vom fi altfel decât părinții noștri, doar pentru a ne da seama că de fapt îi copiem, pentru că nu am avut curajul să înfruntăm demonii din interior și pentru că nu am stat cu noi să ne înțelegem.

Cei trei ajung să fie nefericiți, cu multe secrete între ei, înstrăinați, singuri. Durerea îi închide într-o bulă din care le este greu să iasă, iar încercările celor dragi de a-i ajuta (familiile și partenerii lor) sunt refuzate cu vehemență. Cel care a trăit în suferință vede în ea însăși esența de a trăi (citez din memorie din cartea „Mă dor strămoșii”). Adică, chiar dacă doare, e greu să schimbă un tipa cu care am crescut.

Este ușor de citit, dar greu în același timp. Este accesibilă prin limbajul folosit și prin modul structurat, dar este o carte care sensibilizează prin tragicul prezentat. Este scris sub forma unui jurnal, să zicem din perspectiva unui client, care n-a reușit să ajungă niciodată la terapie, care a amânat continuu o schimbare spre o viață altfel.

Este o carte dureroasă prin felul în care este înfățișată suferința, în multe dintre formele ei.

Abuzurile din copilărie nu pot fi șterse sau uitate, pot fi iertate, persoana poate învăța să le vadă și să le integreze altfel. Dacă nu ne uităm între ele, asta nu înseamnă că nu există și că nu sunt acolo. E greu să le înfruntăm, dar e și mai greu să trăim cu ele. Poate cu atât mai dureros este căle transmitem mai departe unei noi generații așa cum a făcut unul dintre personajele din carte.

Ideea de a merge la terapie atârnă ca un nor în a doua parte a cărții. Este amânată până ce boala și suferința se instalează atât de tare încât nu mai e dram de voință pentru viață. Cei trei frați nu reușesc să rupă lanțul traumatic în care ei înșiși au fost prinși.

Vă recomand să o citiți cu sufletul și nu doar cu mintea, să vă dați voie să empatizați cu personajele, să nu le judecați și să poate să vă imaginați cum ar fi fost dacă ar fi fost altfel și la un moment dat ar fi luat decizia spre o schimbare sănătoasă.

Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/

Toate cele bune,

Psih. Ancuța Coman

Articole similare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: