De ce să nu îi spui copilului tău că ești mândru de el

De fiecare dată când cineva îmi spune că e mândru sau mândră de mine, simt o presiune. Înțeleg buna intenție din spate, dar și senzație de merit neasumat și presiune implicită.

Când cineva se mândrește cu tine ca și când ai fi un trofeu, înseamnă că a investit ceva pentru ca tu să ajungi să fii un trofeu. Se mândrește chiar și numai pentru că te cunoaște, știți voi, fata aia care vorbește la televizor e prietena mea, ne-am jucat de câteva ori în copilărie, iar acum mă mândresc cu ea.

E un merit neasumat. Dacă totuși ai contribuit cu ceva la reușita acelei persoane, ai contribuit, nu ai făcut-o în locul ei.

Să te mândrești cu cineva înseamnă să pui presiune pe acea persoană. Dacă atunci a făcut ceva bine, înseamnă că a ridicat un standard, cineva se așteaptă de la ea să se comporte în acest fel. Astfel, tot ceea ce facem este să presăm, să ne așteptăm ca persoana să se comporte conform standardelor impuse.

Când alții se mândresc cu tine ajungi să te simți ca un obiect cu care ei se afișează.

De-a lungul vieții am pusă în situația aceasta de multe ori. Au fost mândrii părinții, au fost mândri vecinii, au fost mândri profesorii de mine. Eu nu am mai ajuns să fiu mândră de mine și să mă bucur de reușitele mele pentru că ajunsesem să reușesc pentru a întâlni așteptările celorlalți.

Când am slăbit și am postat acest prim articol au fost persoane pe care le-am văzut de două ori în viața mea care au distribuit postarea cu mențiunea că sunt mândre de mine. Peste un timp m-am întâlnit cu o cunoștință care credea că am slăbit făcând sport cu o persoană care nu fusese antrenorul meu, dar care își menționase mândria față de reușita mea pe Facebook.

Când ești mândru de copilul tău nu uita că pui o presiune mult prea mare pe umerii lui, că nu mai este vorba despre el, ci despre a-ți întâlni așteptările tale. Chiar dacă o spui din toată inima și cu ochii în lacrimi de bucurie, presiunea pe care i-o pui în spate o va resimți înzecit. Teama de a te dezamăgi și de a-și permite să greșească va crește și probabil îl va urmări mult de-a lungul vieții. Și aceasta este doar una dintre situații. Nu există părinți perfecți și oricât de bine am face lucrurile, copii au și ei propriile percepții, dar cu cât dăm un pas în spate mai des și ne punem în locul lui, cu atât va avea o viața cu mai puțină presiune. Așteptările celorlalți sunt în interiorul nostru și ne ghidează viața: a venit vremea să, este timpul să te căsătorești, cea mai bună facultate este cea din etc. Toate acestea sunt voci transmise din generație în generație care nu sunt nici ale tale și nici ale părinților lor.

Preluăm automat și transmitem din generație în generație credințe și afirmații fără să le trecem prin filtrul personal. Ei bine, poate a venit momentul să o facem.

Așa că atunci când te gândești să spui Bravo, sunt mândră/u de tine!, nu uita că întorci meritul spre tine, nu spre cel care îl are de fapt.

E normal să fii bucuros de reușitele copilului tău, e normal să te cuprindă fericirea, dar învață-l pe el să sărbătorească, să se bucure de ceea ce a reușit, dă-i lui un loc pe scena propriei vieți. Sunt mândru / ă de tine începe cu eu. Eu sunt mândru / ă. Eu nu este despre celălalt, ci este despre mine.

Când ajungem să facem ceva pentru că ceilalți vor fi mândri, atunci noi suntem doar o marionetă a așteptărilor celorlalți.



De 7 ani lucrez (și) în recrutare. Am auzit de atâtea ori Am dat la facultatea x pentru că așa a vrut mama / tata sau pentru că la noi în familie toți sunt ingineri, pentru că tata preda la facultatea, pentru că ai mei mi-au dat bani și m-au pus să studiez acolo x etc! Așteptări, presiuni, mândrii și oameni nefericiți de cele mai multe ori.

Încurajează-i pe cei din jur să continue mai ales atunci când au picat, când au greșit, când de fapt au învățat. Atunci e mai mare nevoie să fii acolo și să îi susții. Se vor mai găsi pe traseu și alții care vor fi mândri și vor seta așteptări, nu fi tu primul.

Teama de eșec este mult prea mare în cultura noastră, este paralizantă. Când scriu asta mă gândesc la clasa de aproape 30 de copii stând cu mâinile la spate sau degetele aproapiate așteptând să fie loviți cu rigla până cel care a spart geamul recunoaște că el a făcut-o. Așa am crescut, la tipar. Ne e teamă să ieșim din el, să fim diferiți, să fim creativi pentru că dacă greșim, ne-o luăm.

Încurajez liberul arbitru, învățarea din greșeli și sărbătorirea succesului, dar și pe cea a eșecului, pentru că asta înseamnă că am îndrăznit, că am încercat și că am învățat.

Sper că v-a fost de folos acest articol și aștept cu interes părerile și întrebările voastre.

Dacă ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/

Foto copertă articol: Unsplash, Jonathan Daniels

Foto: George Miheș

Articole similare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: