De ce nu intervenim când o femeie este bătută

În România, bătaia este ruptă din Rai.

În România, bătaia este educație.

În România, alcoolul este licoare standard.

Poate că nu doar în România, dar eu cu români lucrez. Ei sunt cei care trec pragul cabinetului meu și poveștile lor sunte cele pe care le aud; iar în multe dintre ele se află un părinte abuzator sau un bunic și cineva care a consumat alcool, cineva care a pus amprenta într-un mod nesănătos asupra lui / ei.

Unii dintre ei îmi spun de la prima ședință, păi sunt aici din cauza poveștii clasice din România: alcool, bătăi și scandal. Unii o spun pe un ton de glumă, pentru că e prea dureros și au învățat că așa ar arăta să fii puternic, zâmbind când de fapt doare. Au găsit ce mecanisme de apărare au putut într-un mediu care nu i-a protejat ca și copii.

Când eram mai mică, bătaia în mediul rural era ceva frecvent. Nu te băgai, că deh, până la urmă nu o omora, o educa din când în când, era nevasta lui. Dacă trăiești în acel mediu și mai ales, dacă la tine în familie nu se întâmplă, ai impresia că așa e restul lumii, că așa trebuie să fie și noi suntem excepția. Realmente, am crescut cu impresia că noi suntem excepția, că noi suntem niște norocoși și că în rest e firesc să fie bătăi în case. Așa cresc copiii, dragi cititori, crezând că mediul în care trăiesc ei, oricât ar fi de nasol, e firesc. În aceste condiții, un bărbat care nu lovește este un talisman, este o raritate, un dumnezeu, nicidecum ceva firesc.

Într-o zi, un vecin și-a bătut soția însărcinată într-o lună avansată. A bătut-o în curte, lângă poartă. Cred că atunci a intervenit cineva. Cred. Nu am asistat, am aflat după, în astfel de medii veștile circulă repede și dezbaterile de după durează puțin, căci mereu se mai întâmplă câte ceva și intră pe bandă noua știre. Era o situație altfel, ea era gravidă și spre deosebire de alte dăți, a țipat că îi omoară copilul și cineva să o ajute. Altfel, probabil nu ar fi intervenit nimeni. Se știa că e bătută regulat. De ce nu intervenea nimeni? Pentru că și-o luau după, pentru că li se întâmpla ceva, pentru că poliția ar fi dat cel mult o amendă, pentru că le-ar fi fost frică să-și mai lase copiii pe stradă, pentru că le-ar fi fost teamă să nu le ardă casa într-o seară, etc. Pe scurt, de frică. De teamă că după aceea nu te-ar fi protejat nimeni.

Sună ca un film de groază, e mai rău de atât, căci e realitatea multora.

Motivul pentru care nu intervenim este că ne-am obișnuit să vedem și să auzim asta, am normalizat ceva ce nu e normal. Dacă tu îți bați acasă soția, de ce să intervii când altul o bate pe a lui? Dacă de la vecinii tăi s-au auzit țipere dintotdeauna, de ce ai interveni acum? Dacă până acum nu a omorât-o, probabil nu o s-o omoare fix azi. Sau?

Dacă tot suntem aici, aș vrea să mai ating un punct. Citesc în ultima perioadă despre cât este de important să îți lași copiii la bunici în vacanțe. Așa e, este foarte important, însă tot atât de important sau și mai important este să te asiguri că mediul de acolo este unul în care copilul se simte în siguranță, să te asiguri că nu va asista la un abuz, că nu va fi victima unui abuz, că în jurul lui nu se consumă alcool etc. Copiii văd, știu, creierul lor înglobează experiențe și creează conexiuni care îl vor rămâne săpate în creier, poate, toată viața sau până când într-o zi, sătui de a fi puternici într-un mod nesănătos (adică ignorând ce doare și zâmbind când le vine să plângă) vor merge să se uite în interior la durerile pe care le au, la cele la care au asistat.

Cazul de la Caracal? Înfiorător, zguduitor. Eu am crescut în Băilești, oraș mic, la fel ca și Caracal. Mi-e greu, mi-e foarte greu să cred că vecinii, comunitatea nu a sesizat că ceva nu e ok cu omul acela. Noi știam ce apucături au cei din jurul nostru, știam de cine să ne ferim, dar probabil așa cum am făcut și noi (sau mai bine zis, așa cum n-am făcut), nimeni nu a sesizat autoritățile că acel individ nu pare ok și are activități dubioase. Dacă autoritățile din Caracal ar fi făcut ceva, asta e altă poveste.

Ceea ce vreau să subliniez este că fiind într-un mediu îmbibat în astfel de experiențe trăim cu impresia că e normal.

E o realitate crudă, dar până când nu facem un pas în spate să ne dăm seama că unele lucruri pur și simplu nu sunt normale, cu greu vom face ceva. Cum putem face asta? Prin educație. De unde educație? Încercând să facem ce putem pentru a fi mai bine. În ultimele 3 zile am fost la un curs despre trauma la vârsta copilăriei. La aceste cursuri se vorbește despre lucruri simple, dar complicate, să iubim copii și să îi tratăm cu blândețe, să nu îi pedepsim pentru ce nu am primit sau pentru ce nu suntem noi, să mergem noi să ne vindecăm pentru ei. Da, cum altfel am putea să facem lumea mai bună dacă noi dăm mai departe dureri, anxietăți traume, inversăm roluri și așteptăm ca propii noștri copii să ne conțină ei pe noi. Tot la acest curs, o colegă mi-a spus: Ancuța, o să reiau cursurile de dezvoltare pentru părinți. Dacă 1% din cei care participă înțeleg despre ce vorbim noi la cursul ăsta, atunci am salvat niște copii de la o copilărie dureroasă, am făcut ceva bun pentru țara asta. 

Știu, m-am trezit eu optimistă când țara e în doliu și oamenii își arată pe Facebook pașapoartele pregătite de plecare, dar atât simt că pot face acum, să mai sper puțin și să mai fac ceva.

Din păcate, suntem o țară cu un popor traumatizat și tot din păcate, plecarea din țară nu va rezolva traumele și durerile prin care fiecare a trecut. Tot ce putem face este să încercăm să nu le dăm mai departe și să lucrăm la noi. De ce? Pentru ca măcar pentru copiii noștri să nu mai fie normal ceva ce nu e normal, pentru ei să nu mai pară firesc un mediu dureros.

Și pentru tine ar fi putut să fie altfel. Drum lin, Alexandra!

Psihoterapeut Ancuța Coman

Tel.: 0733 022 962

Email: ancuta.f.coman@gmail.com

Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/

Foto copertă articol: Unsplash, Luis Galvez

Articole similare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: