De ce ne e greu să revenim la normal

În perioada carantinei am ieșit puțin din casă, de fiecare dată întemeiat. Spre finalul ei am început să descoperim și treptat să învățăm pe de rost cartierul în care locuim: străzile, casele, oamenii de prin curți, unde e câinele cel drăguț, cel care ne latră tot timpul, pisica neagră etc. Probabil așa își aleg hoții prada, tot plimbându-se pe aceelași 2-3 străzi. 🙂

Deși ne doream să ieșim din casă și să ne vedem cu cei dragi, pe măsură ce se apropia 15 mai ne-am dat seama că nu vom fi printre cei care vor ieși primii din casă. Săptămâna trecută, în weekend, două prietene m-au invitat să ne vedem la o plimbare. Am mers. A fost ciudat ca după ce nu ne-am văzut atâta timp să nu ne îmbrățisăm, să ne spunem doar un ciao și să ne zâmbim cu gura până la urechi.

M-am simțit ciudat afară cu atâția oameni în jur, le spuneam prietenelor mele că parcă plutesc. Era sistemul meu care se afla probabil în alertă. Ele începuseră de ceva timp lucrul în afara casei. Mi-au spus că e normal, așa se simțeau și ele când au intrat prima oară în contact cu alți oameni după izolare. Și da, treptat am început să mă relaxez, să mă simt bine, să mă bucur de ieșire. Spun des în terapii e normal să te simți așa, e firesc și îmi dau seama cât de bine se simte să ți se spună că e uman ceea ce ți se întâmplă.

Nu ne-am sălbăticit, nu vă speriați, ci pur și simplu avem nevoie ca treptat să ne reacomodăm.

Ideea acestui articol mi-a venit auzind vorbindu-se despre anxietatea de a ieși din casă, însoțită de întrebarea de ce nu pot fi ca restul lumii?. Vin și vă spun că e normal să vă fie greu să ieșiți din casă după ce atâta timp pericolul putea fi oricine.

Despre revenirea la normal vorbim din ziua 1 de carantină. Am visat la el, ni l-am dorit, parcă tot mai timid pe măsură ce ne-am adâncit în izolarea din propriile case. Universul fiecăruia a devenit tot mai mic, tot mai restrâns, la fel și zona noastră de sigurață. Scara blocului sau chiar clanța ușii deveniseră amenințătoare. Cu toate astea vorbeam despre zilele în care vom ieși din case și ne vom îmbrățișa, ne vom putea apropia din nou.

Am trecut prin tot felul de stări în perioada asta, am încercat să ne adaptăm, să ne facem acasă clasă de predare pentru copii, birou, sală de sport, restaurant etc. Am pierdut evenimente importante, călătorii la care am visat, petreceri de final de an școlar, poate chiar oameni dragi etc. Toate acestea au adus după ele etapele firești ale doliului, pentru că asta aduce o pierdere.

După 2 luni și ceva a venit acea zi, a ieșirii din casă, doar că noi nu mai eram aceeași, cei care intraseră în carantină. Eram diferiți, eram temători. Sigur, nu toți în aceeași măsură, pentru că fiecare a trecut totuși diferit prin aceste luni. Unii nu au ieșit deloc din casă, alții au mers doar la cumpărături, o altă parte a încercat să găsească ușițe de scăpare din casă chiar și când restricțiile erau foarte multe, pe când unii au mers la lucru în tot acest timp. Așadar, după cum vedeți, fiecare a avut o normalitate diferită, așa că fiecare se adaptează la ieșirea din casă în propriul ritm.

Ceea ce se întâmplă acum nu e normal sau cel puțin, nu e normalul la care noi speram să revenim. Faptul că trebuie să fim atenți în continuare, că nu putem reveni la lucru în voie, că avem nevoie de măști ne dă o încordare, fie că vrem să admitem asta sau nu. E o presiune mult prea mare pe care o luăm pe umerii noștri gândindu-ne că există un normal la care restul lumii se conectează, iar noi nu reușim. Faptul că atât de mult timp nu am știut în ce direcție vor merge lucrurile ne-a ținut în gardă. E ca atunci când se activează modul luptă, iar după ce trece lupta, corpul se relaxează, funcțiile lui devin la normal. Acest mod de luptă e un răspuns pe termen scurt, de mobilizare, însă noi am stat așa în tot acest timp, neștiind ce o să fie, neavând nimic concret, neavând un dușman pe care să-l vedem venind, dar despre care am știut că e posibil să fie pe oriunde.

Ca în orice altceva avem nevoie ca treptat să integrăm noile schimbări, să ne adaptăm la ele și apoi să mai tot adăugam câte puțin. A reveni brusc nu ar face decât să ne destabilizeze. E firesc să fie greu. Aveți răbdare cu voi și încredere în una dintre cele mai faine abilități, fără de care nu am fi ajuns azi aici, adaptabilitatea.

Psihoterapeut Ancuța Coman

Tel.: 0733 022 962

Email: ancuta.f.coman@gmail.com

Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Foto copertă articol: Unsplash

Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/

Articole similare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: