Ce ar trebui să știe un copil care se pierde

Zilele trecute eram în aeroport în Singapore, ne pregăteam pentru zborul către Bali. Am ajuns mai devreme, așa că ne-am așezat la o cafea.

Nici nu ne-am lăsat bine lucrurile jos, că ne-a atras atenția o fetiță de vreo 5-6 ani care plângea și alerga dintr-o parte în alta. În mulțime am mai văzut noi copii plângând și agitându-se, așa că inițial ne-am gândit că și părinții ei sunt la o masă pe lângă noi. Dar fetița tot alerga, plângea și începuse să strige după mama ei. Ce bine că acest mai mult decât un cuvânt, cu ceva diferențe, e de înțeles pentru majoritatea limbilor vorbite.

La un moment dat, în fuga ei, s-a împiedicat și a căzut pe burtă. I s-a dus toată rochița în cap, noroc că în aeroport e mochetă peste tot. După care, am văzut că pleacă în direcția opusă față de cea de unde venise, pe un alt culoar. Pe scurt, era clar că ceva nu e ok, mai exact că se rătăcise. Cum nimeni nu se ducea să vadă ce e cu ea, salvatorul din mine s-a activat, așa că m-am dus să o opresc. Am încercat să o liniștesc, am ținut-o de mână, plângea din tot corpul. Avea trăsături asiatice, am încercat să folosesc cuvinte internaționale, de genul mami și ok, engleză nu știa. A venit o femeie care asistase la scenă și mi-a zis că fetița vorbește chineză la fel ca și ea. Au început să vorbească în chineză, fetița s-a mai liniștit, a luat-o de mână, s-a plimbat două minute cu ea și au găsit-o pe mamă. Era de partea cealaltă a unui magazin.



Pentru un copil e foarte ușor să se piardă. Se schimbă puțin contextul, intră pe o parte într-un magazin, ajunge în cealaltă și gata, de la înălțimea lui, se vede o altă lume.

În aeroport era plin de copii, chiar vorbeam că parcă toți plâng în același timp. Pe lângă asta, e zgomotul de fundal, forfota, se mai anunță ceva, mai pică un bagaj, un scaun etc. E destul de greu să distingi plânsul copilului tău în mulțime.

Însă, cred că e important să îi pregătim pe cei mici în caz că se pierd de adulți, mai ales dacă vorbim de copii de 5-6 ani.

Nu sunt părinte, dar am fost copil și știu că e bine ca un junior să știe măcar atât:

  1. Numele și prenumele părinților.
  2. Să știe că nenea polițistul nu îl arestează că nu e cuminte, ci îl ajută în caz că se pierde.
  3. Să știe numărul de telefon al unui părinte.
  4. Să meargă și să ceară ajutor unor persoane care lucrează undeva, cum ar fi un vânzător, un ofițer bancar etc. Șansele să fie răpit de o persoană care lucrează într-un loc sunt mult mai mici decât dacă merge la oricine de pe stradă.
  5. Să știe ce are de făcut dacă… Asta înseamnă să creați scenarii cu el.
  6. Să știe să își strige părinții pe nume. Mami și tati în mulțime e mai greu de diferențiat, mai ales cum e în cazul de mai sus. Dacă îți auzi numele, e mult mai ușor să reacționezi.
  7. Să rămână aproape de locul de unde s-a pierdut.

Am mai spus-o și în alte articole și insist pe asta. Doar pentru că noi considerăm că nouă nu ni se poate întâmpla ceva, că noi suntem speciali și mai știu eu ce povești, nu înseamnă că e așa. E mai bine să luați în considerare astfel de scenarii și să îi învățați pe copii ce să facă.

Când eram mică, în comunitatea noastră (mică și ea) a dispărut un copil și se credea că cineva l-a luat cu mașina din fața școlii, ademenindu-l cu ceva ciocolată. Nu mai știu exact ce a fost și cum s-a terminat, dar îmi amintesc cum ne explicau părinții noștri ce să facem în acea situație, inclusiv cu lovitul între picioare, pe care evident că nu l-am înțeles atunci, dar știam pe de rost schemele și pașii pe care trebuia să îi fac în caz că.

Lucrurile acestea trebuiesc vorbite și explicate copiilor. Chiar dacă nu înțeleg ei tot, sigur țin minte ceva și știu ce au de făcut într-o astfel de situație.

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Sursă foto copertă articol: Unsplash

Ancuța

 

 

Articole similare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: