Group of seven children dressing up as professions

Cine m-a făcut „om mare”

Astăzi vreau să scriu ceva, simt nevoia să scriu. Am început mai multe articole, am scris puțin și la cartea începută acum câteva luni, dar parcă nu mi se leagă foarte bine cuvintele, deși am dorința de a pune gândurile negru pe alb. Așa că încep al treilea articol de azi și îmi propun să îl finalizez.

Întâmplător sau nu, am ascultat piesa Deliei, cea cu *Cine m-a făcut om mare/Cine m-a făcut defect?*.


Și mă gândesc la cât de vulnerabili suntem încă de mici la mediu, la ce ni se spune, la ce ne spune școala, prietenii de joacă, colegii etc. Cum vin așa toate și își lasă amprenta asupra noastră și ne sculptează personalitatea, ideea despre cine suntem, despre ce putem să facem etc. Suntem un burete care absoarbe constant, mai ales în primii ani ai copilăriei și orice vine din afară ne poate influența.


Și treptat ajungem să ne creăm o poveste, o poveste despre cine suntem, despre ce ne place, despre ce vrem să fim, despre ce putem să facem, despre ce nu putem să facem și așa mai departe. Cumva suntem suma posibilităților noastre și a celor oferite de mediu, dar și suma limitelor noastre și a celor oferite de mediu. Îmi dau seama cât de mult contează pentru un copil să i se spună că poate, că e capabil, că are voie, că are dreptul să pună la îndoială ce îi spun colegii de clasă, ce îi spune învățătoarea etc.

Mă gândesc la cât de greu este pentru un copil prins între școală, teme, drumul între casă și bunici, prieteni de joacă, colegi, orele de înot, de pian, de dans, meditații la engleză, la germană, să își creeze o poveste despre cine este el.

Consider că avem datoria ca și martori la creșterea unui copil să nu îl limităm, să nu îi stăm în cale, să nu îi impunem dorințele și ambițiile noastre, ci să îl lăsăm să observe, să viziteze cât mai multe, ca un trecător într-o galerie de artă, să îi arătăm posibilitățile pe care le are și în cele din urmă să își poată alege singur. Și nu spun asta pentru părinți, ci și pentru bunici, profesori, instructori sau simpli trecători pe stradă. E responsabilitatea noastră să încurajăm un copil și nu să-l limităm. Dacă noi nu putem sau nu am putut, nu înseamnă că el nu e diferit. Îmi vine în minte o zicala limitatoare “Așchia nu sare departe de trunchi.” Cât de des o folosim și cât de puțin ne gândim la ce înseamnă de fapt. Și asta e doar una, mai sunt multe, preluate din generații în generații, pe care le asimilăm fără să ne întrebăm dacă o fi așa sau nu.

Mă mai gândesc la întrebarea “Ce vrei să fii când vei fi mare?” Are atât de multe în spate, iar noi așteptăm de multe ori un simplu răspuns de la un copil de 3 ani, poate. Te pune să te gândești, să visezi, dar și să te limitezi. Să visezi că poți fi bun la ceva, că vrei să fii bun la ceva, dar să te limitezi doar la acel ceva. Majoritatea am răspuns cu doctor, profesoară, polițist și așa mai departe. Treptat ajungi să te ,,nișezi,, și să crezi că poți face doar ceva, acel ceva.

Ce m-aș fi bucurat eu să fiu întrebată este: Care este cel mai mare vis al tău?

Într-o societate axată pe bani, pe a face mai mult, pe a fugi după multe, pe a te specializa pe ceva, pe a avea mai mult, mai mult și niciodată de ajuns, ce se întâmplă cu visurile noastre, cu dorințele noastre? O fetiță poate ajunge astronaut, un băiețel poate ajunge make-up artist și așa mai departe. Nu există profesii sau pasiuni pentru femei sau pentru bărbați.

“Care e visul tau cel mai mare?”vine la pachet cu “Care e temerea ta cea mai mare?”.

A-ți înfrânge temerea e prețul pe care toți îl avem de plătit pentru a putea visa și pentru a ne urma visul, dar asta merită un alt articol.

Și uite așa, încet, încet ne creăm o poveste despre cine vrem să fim, ce știm și ce nu știm, care ne sunt limitele, care sunt posibilitățile etc. Și într-o zi ne trezim cu o carte de vizită în mână pe care scrie cine suntem noi și de acolo se înțelege și ce putem face sau mai bine spus ce ne-am făcut când am ajuns mari…când noi de fapt putem să fim ce vrem noi.

imagesCu gândul la cartea mea de vizită,

Ancuța

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

 

Articole similare:

2 comentarii publicate

  1. Conceptul de”scenariu de viață” este esențial în Analiza Tranzacțională, teorie explicativă a personalității, dar e întâlnit și în alte sisteme psihoterapeutice, mai ales în terapiile dinamice.
    Și da, chiar așa este : limitativ. Este o poveste pe care o construim în primii ani de viață, ca răspuns la mesajele primite din mediul în care ne dezvoltăm și ca urmare a sistemelor defensive și adaptative pe care ne simțim nevoiți să le concepem pentru a face față acestui mediu. Chiar dacă este confortabil să funcționăm în cadrul acestui scenariu și ne construim în jurul său o multitudine de metode menite să-l confirme, ideea e să devenim liberi de scenariu, pentru că abia atunci luăm deciziile pe care ni le dorim cu adevărat.
    Mi-a plăcut profunzimea cu care ai tratat acest subiect.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: