Chefchaouen, cel cu mult Zen

Chefchaouen sau Chaouen, cum mai este numit de către marocani, este un orășel din nord-vestul Marocului, cunoscut pentru clădirile sale vopsite în albastru. A fost întemeiat în 1471 ca fortăreață împotriva invaziei Portugaliei. În 1920 a fost invadat de spanioli care și-au lăsat amprenta asupra limbii și culturii din zonă, amprentă care mai poate fi resimțită și astăzi. Locul e încărcat de o istorie interesantă și complexă, parcă diferit spusă de la om la om.
Numele lui provine de la cele două vârfuri ale Munților Rif care pot fi văzute din orășel. Acestea au forma unor coarne de capră (chaoua=corn).


Este renumit pentru casele, pereții și străzile vopsite în albastru, care la rândul lor ascund o istorie. O poveste susține că au fost vopsite astfel pentru prima oară de către evreii care au scăpat de inchiziția spaniolă. Albastrul reflectă culoarea cerului, având astfel o legătură cu divinitatea. O altă teorie este că această culoarea a apărut deoarece așezarea este lângă Marea Mediterană, fiind astfel în conformitate cu albastrul ei. Sunt și povești mai pragmatice, cum că oamenii le-au vopsit astfel doar pentru a se feri de țânțari sau pentru a le induce ideea de răcoare în zilele caniculare.
Noi am ajuns seara târziu acolo, după multe peripeții despre care am scris în articolul anterior. Hotelul pe care l-am ales era exact lângă Medina sau orașul vechi, adică lângă căsuțele și străzile albastre. Deși tot orașul tinde să fie învelit într-o tentă de albastru, nu se compară cu ce este în Medina, unde totul, absolut totul este vopsit în culorile cerului. Am ieșit să luăm micul dejun, fără să știm la ce să ne așteptăm, era prima zi în Maroc. Expresia pe care am auzit-o cel mai des despre această țară este “Maroc vine peste tine”, asta însemnând că oamenii vin după tine să îți ofere diverse lucruri, că nu mai scapi de ei dacă te uiți la ceva din magazinul lor, că pot fura, că să ne ascundem lucrurile, că femeile sunt vizate de comentarii răutăcioase, că etc, etc. Am ieșit din hotel, nici nu știam dacă să ne ținem de mână, căci poate se vor uita dubios la noi. Am mers 3 minute și am intrat în Medina. Și mergem, mergem și nimeni nu ne are treaba, văd turiste în rochițe, cu umerii descoperiți, oameni care se plimbă nestingheriți. Dacă mergeam în oricare altă piață pe care o cunosc, am fi fost mult mai ofertați cu de toate.
Ne-a impresionat starea de liniște, calmul oamenilor, mersul lucrurilor, viața simplă de acolo.
Am ajuns într-o piață unde am mâncat și am privit oamenii care treceau dintr-o parte în alta, care își așezau marfa pe mese pentru încă o zi de lucru. Era așa de fain și relaxant că nu ne venea să ne ridicăm de la masă.
Mă ia o stare de liniște și de calm numai când mă gândesc la străduțele lor înguste și albastre, la atmosfera aceea. Acolo totul se întâmplă în stradă, se vând tot felul de alimente, de obiecte, de la produse din piele, până la pâine, fructe, săpun, ierburi aromate, ulei de argan, mentă, haine, dulciuri, măsline, de toate, absolut orice poți găsi. Copiii se joacă, aleargă, bătrânii stau pe piatră și numără trecătorii, femeile merg de colo-colo cu câte o plasă în mână, iar tinerii se adună la colț de stradă, ne salută, ne întreabă de unde suntem și apoi ne întreabă dacă vrem să fumăm. Spunem că nu, ne întreabă dacă suntem siguri, spunem că da și cam asta e tot. Ca și când ne-ar întreba dacă vrem să mâncăm la restaurantul lor. Printre altele, zona e cunoscută și pentru producția de hașiș. Noi tot ziceam în glumă că nu ne trebuie să fumăm că ne luăm din aer, pentru că în unele locuri ale orașului mirosul e destul de pregnant.
Nu sunt multe de vizitat acolo, într-o zi poți face cam tot ce e de făcut, însă recomand să nu ratați urcarea pe deal, la o fostă moschee de unde se poate vedea apusul care se lasă deasupra căsuțelor.
Vremea este foarte primitoare, între 27-30 grade, seara e răcoare și adie vântul.
Acest orășel a început să ne dărâme rând pe rând imaginea și lucrurile pe care le-am citit despre Maroc.
Aici am auzit prima oară chemarea la rugăciune. Sună cam de speriat inițial. Un sunet de jale cumva, dar ferm, scos de bărbați din mai multe puncte ale orașului, în așa fel încât să se audă peste tot, nu se disting cuvinte, doar așa, ca un strigăt. Vă puteți imagina că eu m-am gândit că în momentul acela oamenii se vor pune pe la colț de stradă pe covorașe și se vor ruga. Nicidecum. Câțiva bărbați în pas lin se îndreptau spre moschee și cam atât.
Ca femeie, m-am simțit în siguranță, am mers singură uneori pe străzi, nu m-am simțit amenințată nicicum. Da, se mai îneacă unii când treci pe lângă ei, te mai salută alții sau te mai măsoară din priviri, dar nimic altfel sau dubios decât se întâmplă în Europa. Când am povestit cu vreun bărbat, a dat mâna cu amândoi, nu m-am simțit transparentă, asta fiind o altă idee pe care o citisem.
Chaouen este considerat cel mai prietenos orășel din Maroc, o foarte bună primă oprire în această țară. Povesteam cu cineva de acolo și spunea că acum 6 ani a venit să se odihnească câteva zile și nu a mai plecat. L-am înțeles perfect. M-aș mai întoarce oricând acolo, mi-a plăcut foarte mult. Uite așa, să stai într-un loc unde nu ai foarte multe de făcut ca și turist și să te bucuri de starea de liniște, să fie de ajuns faptul că ești acolo.
Cam așa aș putea descrie ce am simțit în Chefchaouen.
Acum suntem în Fes, care e cu totul altă poveste, dar despre care urmează să scriu zilele acestea.

Până atunci, vă doresc zile frumoase.

Ancuța

P.S.: Dacă v-a plăcut articolul, nu uitați să vă abonați cu adresa de email la blogul meu. 🙂


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *