Ce ești dispus/ă să faci pentru a vedea lumea?

Constant oamenii ne spun că suntem norocoși pentru că avem ocazia să călătorim, că și lor le-ar plăcea, dar nu au cum să plece de la lucru, nu au bani și în cele din urmă, după ce povestim cu ei despre cum facem noi asta, mulți ajung la concluzia că ei nu ar putea sau că le-ar fi foarte greu. Ca și cu slăbitul, cred că aceste scuze ne mențin în zona de confort, iar ideea de a călători sună frumos până o iei așa, pas cu pas și te gândești la tot ce implică.

Unii oameni ne spun că ne invidiază, alții ne consideră norocoși, unii ar vrea să facă asta și nu știu cum, unii ne consideră nebuni și nu ar da all inclusive-ul lor de două săptămâni pe an pentru nimic din ce facem noi.


Cred că primele întrebări pe care fiecare persoană care vrea să călătorească ar trebui să și le adreseze sunt:

– Ce sacrificii aș fi dispus/ă să fac pentru asta?

– Aș putea să dorm într-o pădure/camping/hostel/nu cel mai comod loc, aș putea să mă organizez zi de zi cu absolut totul de la mâncare până la cazare?

– Aș putea să trăiesc azi fără să știu nimic despre mâine?

– Aș putea să renunț la aproape tot controlul din viața mea pentru a mă arunca în chestia asta?  

– Aș fi dispus/ă să plec de la locul meu de muncă/să renunț la cartea mea de vizită, la un loc călduț?

– Aș fi dispus/ă să renunț la casa mea?

– Aș putea să stau departe de prieteni și de familie o perioadă lungă de timp?

– Îmi doresc cu adevărat să cunosc lumea așa cum e ea, cu bune și cu rele sau e doar fantezia unei libertăți care sună frumos din cărți?

– Care ar fi bugetul de care aș avea nevoie pentru asta?

Bineînțeles, acestea sunt întrebări pentru a face o călătorie full-time, pe termen lung. Există și alte variante, evident, de câteva săptămâni sau de câteva luni, care cu o înțelegere din partea angajatorului, vă puteți păstra și jobul fără probleme.

De ce am pus ultima oară întrebarea cu banii? Pentru că a călători nu are legătură cu banii sau nu atât de mult pe cât vă imaginați. Are legătură cu numărul de compromisuri pe care vrei să le faci, care de obicei sunt compromisuri legate de confortul zilnic. Am cunoscut chiar zilele trecute un cuplu care a călătorit cu bicicleta timp de 1 an și jumătate cheltuind 6-7 dolari pe zi/persoană. Ei, la rândul lor, au întâlnit o tipă care călătorește de 10 ani pe jos, cu un dolar pe zi.

Călătoria este o chestiune de curaj în primul rând, nu de bani.

Cred că este posibil să o facă oricine e dispus să trăiască minimalist. Evident, cine are curaj plus bani și își dorește să călătorească, ce să mai zic? Nu mai stați pe gânduri, lumea vă așteaptă.

Cred că cea mai dificilă este renunțarea la zona de confort. Eu credeam despre mine că ideea de rutină, de zonă de confort este de neimaginat, nu mi-o doream, simțeam că nu pot să stau acolo. Ghiciți ce îmi lipsește acum? Rutina, evident, puțină zonă de confort care mie îmi lipsește de ceva timp, iar uneori nevoia mea de a controla ceva cât de puțin, apare flămândă la suprafață, pentru că da, suntem obișnuiți cu iluzia controlului. Când ai plecat la drum, îți dai seama că nu mai poți controla prea multe, iar asta sperie tare, însă e cât se poate de adevărat, s-a cam dus controlul.


Am cunoscut oameni care călătoresc cu copii în rulotă, oameni care călătoresc pe bicicletă, pe jos, care călătoresc pe bicicletă cu tot cu copil etc. Sunt atâtea modalități de a face asta. Ce au toți în comun? Dorința de a vedea lumea, renunțarea la confortul zilnic, la hainele scumpe, la mașini, poate chiar la casă, în definitiv, renunțarea la o parte din ei pe care o lasă acasă, dar și la o altă parte pe care o lasă pe drum. Lași câte ceva din tine, dar ajungi să fii mai bogat în cele din urmă, paradoxal cumva, dar cât se poate de simplu. În final, ajungi să te simți îmbogățit de tot ce vezi, de tot ce trăiești, îți dai seama că nu ai da o masă improvizată pe iarbă, lângă cort, pentru una la un restaurant scump.

Călătoria nu are legătură cu starea de sănătate, cu vârsta, cu religia, cu absolut nimic, oameni foarte diverși pleacă în lume să se cunoască pe ei, să se caute pe ei, să descopere și să învețe. Aceste două luni au fost cele mai intense două luni de învățare din viața mea și au părut cât un an, cel puțin. Acum, că am trăit pe pielea mea îmi dau seama de ce înainte se practicau și poate se mai practică și acum în unele locuri, călătorii de inițiere.

Ideea este că nu e nevoie să renunțați la tot și să plecați. Numai nebunii fac asta. 🙂

Puteți foarte simplu să vă luați 1-2-3-6 luni pe an și să plecați. Cei care vă doriți să faceți asta, normal.

Eu cred că sunt puține experiențe care ne dezvoltă și ne învață lucruri despre noi așa cum o face călătoria. Fie că e un weekend, o săptămână, o lună sau un an, plecați să cunoașteți lumea, cât mai aproape de ea. Când spun aproape mă refer chiar să fie aproape, nu doar să coborâți din hotel, să vă urcați în mașină, să mergeți la câteva atracții și atât. I.L. Caragiale spunea că dacă vrei să cunoști lucrurile să le privești de aproape, iar dacă doar vrei să îți placă, atunci e suficient să le privești de departe.

Puteți avea orice vă doriți, depinde doar de voi și de compromisurile pe care sunteți dispuși să le faceți, iar dacă să călătoriți este ceea ce vreți să faceți, pur și simplu, plecați la drum.

Călătorii frumoase,

Ancuța

P.S.: Dacă v-a plăcut articolul, nu uitați să vă abonați cu adresa de email la blogul meu. 🙂


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *