Nostalgie de Paște

Ne pregătim să plecăm spre ai mei, vine Paștele.

Când eram mică, în săptămâna dinaintea Paștelui făceam curățenie, scuturam toată casa, vopseam pomii, gardurile și poarta.

Nu știam ce e iepurașul, nici nu știu dacă el exista pe atunci. Știam de ouă roșii, prăjituri bune, ceapă verde, usturoi verde și miel. Îmi părea rău de el de fiecare dată, nu mâncam carne de miel că nu îmi plăcea, dar știam că așa e obiceiul și așa se întâmpla. Am tot văzut postări cum că ar trebui lăsat mielul să crească și să nu fie tăiat. Sincer, nu văd nicio diferență între tăierea porcului, a mielului, a găinei, a raței, etc.

Continuă să citești Nostalgie de Paște

Capitol după capitol, după capitol…

Îmi place să cred că ne-am născut liberi, liberi de îngrădiri sociale, fără limite și fără prea multe temeri.

Nu știu dacă e așa sau nu, teoriile sunt multe și e greu să le analizezi pe toate, dar așa aleg să cred.

Cred că fiecare om are povestea lui despre viață, despre el, despre lume, despre cei din jurul lui. Și fiecare avem nevoie de povestea noastră pentru a merge mai departe, fie că povestea este sănătoasă, fie că este toxică, fie că ne dăm seama de asta, fie că nu. Nu știm să facem lucrurile altfel, chiar dacă ne dorim asta, iar acest lucru este perfect în regulă. Până la urmă, calea apare.

Continuă să citești Capitol după capitol, după capitol…

Scrisul mă întâlnește cu mine

Acum 6 luni am început să scriu pe blog. De fapt, ca în orice altceva, lucrurile au început mult mai devreme. Îmi doream să scriu, să intru în contact cu oamenii, să transmit și să spun ce aveam de spus, să mă fac auzită.

Erau multe lucruri cu care nu eram de acord, multe idei preconcepute care nu își mai au locul în zilele noastre, multe tipare sociale, pe care cumva îmi doream să le rup sau să le dau oamenilor de gândit legat de ele. Adică să nu le luăm așa cum sunt, să nu credem, ci să cercetăm, mai pe scurt. Simțeam eu că aș putea să fac o schimbare, chiar și prin a-i ajuta pe oameni să își pună întrebări despre anumite lucruri.

Continuă să citești Scrisul mă întâlnește cu mine

Lăsați protestatul, să începem educatul!

Maică-mea are o vorba: De multe, ne lovirăm în frunte!

În traducere liberă, pentru situația pe care vreau să o expun în continuare, ar însemna cam așa: Păi bine, măi, rezolvarăm cu sărăcia, cu abandonul școlar, cu educația, cu taxele, cu salariile, cu pensiile și ajunserăm la interzicerea avorturilor. Hai, pe bune?

Să le luăm pe rând. Mi se pare că  se face un mare tam-tam pe acest subiect, la care mai adaug și eu un articol, dar asta e, nu mă pot abține.

Așadar, am ajuns la femeie. Tot femeia, dați în ea, decideți pentru ea. Foarte bine, decideți, dar luați în calcul toate variabilele.

Continuă să citești Lăsați protestatul, să începem educatul!

Familie + călătorie= o frumoasă și inevitabilă nebunie

Cum a primit familia vestea plecării voastre?

Și cu familia ce faceți?

Nu vă e greu să plecați și să vă lăsați familia în urmă?

Cam așa sună unele întrebări din partea prietenilor.

Ce se întâmplă cu familia noastră după ce plecăm? Păi în principiu îmi doresc să cred că fiecare are viața lui independentă de a noastră sau interdependentă, și mai frumos.

Emoțiile noastre legate de plecare sunt destule, oricum, mi s-ar părea și mai greu să încerc să gestionez emoțiile familiei mele. Fiecare trece prin propriul proces.

Cred că există tot felul de situații, adică sunt familii care stau casă lângă casă și au relații aproape inexistente și sunt familii care stau pe continente diferite și au relații de invidiat. Acestea sunt doar două extreme la care mă gândesc și pentru care am întâlnit exemple concrete.

Continuă să citești Familie + călătorie= o frumoasă și inevitabilă nebunie

Detoxifierea de primăvară

Să îți scoți casa pe geam sau pe ușă, nu e ușor. Deloc. De la donat, aruncat și până la vândut lucruri, totul e o risipă de timp și de energie.

Am fost șocată de mai multe ori în acest proces de scăpare de lucruri. Șocată de cât de multe lucruri avem. 

Omul cât trăiește tot adună, nu?

Adună, strânge și agonisește. Pe principiul “Nu știi când îți trebuie” tot strângem lucruri, tot le aducem în viețile noastre, chiar dacă le aruncăm într-un colț și le uităm acolo. Știm măcar că le avem acolo.

Continuă să citești Detoxifierea de primăvară

Trecem prin timp

Timpul nu trece, noi suntem cei care trecem prin timp.

El stă pe loc, noi înaintăm, încet, încet, spre singura ieșire care există. Unii dintre noi ies brusc, alții ies lin, unii cu regrete, alții împăcați.

Moartea, finalul este ceea ce ne sperie pe toți, este un subiect tabu, poartă ghinion numai dacă discuți despre ea, așa se zice.

Eu nu cred asta, cred că am fost învățați că poartă ghinion, tocmai ca să nu discutăm despre ea, pentru că dacă am face-o, ne-am da seama că lucrurile pe care noi le considerăm importante sunt de fapt niște mâncătoare de timp, impuse de societate, de familie, de obiceiuri, de religie…iar toate astea sunt de fapt auto-impuse, pentru că nimeni nu ne poate impune ceva dacă noi nu permitem acest lucru. 

Continuă să citești Trecem prin timp

O zi complex de frumoasă

Mi se pare ciudat să scriu un articol despre femei, eu fiind la rândul meu femeie, dar tocmai l-am început. 🙂

Îmi amintesc de pantofii cu toc, de rochia de mireasă a mamei, de rujul ei verde care se facea roșu în câteva secunde, de mirosul ei de parfum, dar și de mirosul mâncării ei, de goana prin curte după una-alta. Asta credeam că înseamnă să fii femeie, să știi să fii de toate, să ai grijă de tot ce mișcă prin curte și prin casă. Mi se părea mult, mi se părea complex.

Când eram mai mică mă întrebam cum de femeia a fost făcută doar dintr-o coastă a lui Adam. Aș fi zis că mai degrabă invers. Adică toți am văzut cum reacționează un bărbat la o răceală spre deosebire de o femeie.

Continuă să citești O zi complex de frumoasă

„Oriunde” sună minunat

Cred că aveam vreo 7-8 ani când mergeam într-o vară la București cu trenul cu ai mei.

Era foarte aglomerat, erau mulți oameni și în vagon, dar și pe hol. Abia puteam trece printre bagaje, taică-meu ne ridica pe mine și pe fratele meu pe deasupra lor ca să înaintăm, pentru că ne împotmoleam la fiecare pas.

Ne-am găsit locurile și am plecat. La un moment dat, dintr-o gară a urcat un cuplu. Erau înalți amândoi și aveau părul blond-roșcat, cam nepieptănați mi se păreau mie. Aveau hainele altfel decât le aveau părinții mei, erau mai sport, mai militărești, erau pur și simplu altfel, se vedea cu ochiul liber că nu erau de-ai locului.

Dar ce mi-a atras și mai mult atenția a fost rucsacul lui. Era foarte mare și părea greu, iar între elasticele trecute peste rucsac erau puși la uscat o pereche de chiloți, iar lângă ei de șireturi stăteau spânzurați doi bocanci.

Continuă să citești „Oriunde” sună minunat

Libertatea și limitările sunt ale noastre

În ultimele zile, cu toată agitația cu târgurile de mărțișor, comenzile, materialele care nu ajungeau la timp etc, am simțit că mă ia cu stres, cum s-ar zice.

M-am gândit puțin la ce se întâmplă cu mine și mi-am dat seama că rezistența mea la stres este mult mai scăzută. Deci trebuie să îmi scot din CV că sunt rezistentă la stres. 🙂

Adică doar puțin dacă mi se tulbură Zenul, nu e bine.

Dar da, stresul încă există în viața mea sub o formă sau alta. Bun, ceva oarecum inevitabil când te angajezi la un deadline, când ai un proiect etc. Dar cel pe care îl experimentez acum este altfel, altfel de ceea ce experimentam înainte.

Și atunci, dacă tot mă stresez și tot stres se numește, care e de fapt diferența? Ei bine, diferența este că acum pot să îmi aleg stresul. Eu aleg următorul proiect și da, e posibil să mă stresez cu el, dar eu mi l-am ales. Pe de altă parte, tot eu aleg dacă lucrez de acasă, dintr-o cafenea, de la sediul unui client sau de oriunde altundeva.

De fapt, am libertatea de a alege și asta e cel mai important pentru mine. 

Continuă să citești Libertatea și limitările sunt ale noastre