Capitol după capitol, după capitol…

Îmi place să cred că ne-am născut liberi, liberi de îngrădiri sociale, fără limite și fără prea multe temeri.

Nu știu dacă e așa sau nu, teoriile sunt multe și e greu să le analizezi pe toate, dar așa aleg să cred.

Cred că fiecare om are povestea lui despre viață, despre el, despre lume, despre cei din jurul lui. Și fiecare avem nevoie de povestea noastră pentru a merge mai departe, fie că povestea este sănătoasă, fie că este toxică, fie că ne dăm seama de asta, fie că nu. Nu știm să facem lucrurile altfel, chiar dacă ne dorim asta, iar acest lucru este perfect în regulă. Până la urmă, calea apare.

Uneori obișnuiam să arunc un ochi critic asupra celorlalți din motive diverse. Că mi se părea că mie că una sau că alta. Am încetat să fac asta sau am redus mult această latură, pentru că fiecare avem calea noastră, fiecare e atașat de povestea lui și cumva simt că nu am niciun drept să schimb ceva sau pe cineva dacă nu mi s-a cerut părerea. Schimbarea e extrem de grea și e dureroasă de cele mai multe ori, chiar dacă după ea urmează ceva frumos. E însoțită de temeri, de întrebări, revin lucruri din trecut pe care le-am ținut acolo ascunse etc.

Cum ne formăm fiecare povestea, scenariul de viață? Prin ce ni s-a spus încă de când eram mici, prin ce am fost învățați, prin persoanele cu care am interacționat, prin situațiile prin care am trecut etc. Cred că cel mai mare impact asupra noastră îl au poveștile pe care ceilalți le spun despre noi, încă de la naștere. Am auzit tot felul de variante: abia te-am născut; ai fost un copil încăpățânat, abia ai venit; parcă veneai în reluare; de la naștere ai fost repezită; nici nu am apucat să mă pregătesc bine și ai și venit pe lume; s-a luminat camera când ai apărut tu pe lume etc.

Ce facem cu aceste povești mai bune sau mai puțin bune, mai frumoase sau mai puțin frumoase? Le interiorizăm și funcționăm conform lor, de cele mai multe ori. Le luăm așa cum sunt sau cum ajung la noi, cel puțin în primă fază. Ne e greu să facem unele lucruri, ușor să facem altele, suntem cei buni la ceva și cei mai puțin buni la ceva etc, suntem așa cum ni s-a spus povestea. Cei din jur o încep, iar noi o continuăm. Îmi amintesc când eram în liceu, am deschis o conservă cu un cuțit și mi-a scăpat în mâna cealaltă, nimic grav, doar o zgârietură, dar de atunci înainte nu am mai avut voie să deschid o conservă de față cu ai mei, cel puțin. 🙂 Eram bleguță la treaba asta, cea căreia îi scapă cuțitul în mână, și poate își și taie venele. Și surpriză sau nu, în timp mi-a fost teamă să mai fac asta și eram super atentă și când alții o făceau ca nu cumva să se taie.

Până la urmă, cine am fi noi fără povestea noastră, fără să fim așa cum ni se spune că suntem? Răspunsul la întrebarea asta e greu, cine ai fi tu fără povestea ta? E și o carte cu acest titlu, poate chiar mai multe.

Facem lucurile într-un fel până la un moment dat, când poate, decidem să schimbăm scenariul. Dacă nu ne place povestea, să o schimbăm. Nu e ușor, dar merită.

Cea mai mare temere a mea legată de această poveste  a fost cine o să fiu eu după ce voi pleca. Nu mă voi mai identifica cu o carte de vizită, cu o profesie, cu un rol, nu voi mai avea aceleași tabieturi pe care le am acum, nu voi mai avea același stil de viață, nu voi mai avea aceeași oameni în jur. Dar de ce mi-a fost și poate încă îmi mai este teamă este de cine voi fi eu când voi reveni. Voi fi schimbată de experiențe, de oamenii pe care îi întâlnesc, de eșecuri și reușite altfel decât cele pe care le-aș fi avut dacă aș fi rămas aici. Poate o să-mi placă alte lucruri, poate alți oameni, poate alte haine, poate altă mâncare, poate alte locuri, poate o să decidem că nu ne mai place nimic din ce e aici și decidem să locuim în altă parte.

Dar până la urmă, ajung la un alt strat al meu și îmi dau seama că eu sunt eu și că eu voi fi eu, așa cum voi fi, dincolo de funcția mea, dincolo de oamenii pe care îi întâlnesc, că voi lua experiențe de aici și voi aduce experiențe de acolo, că voi păstra tabieturi și că voi adopta altele noi, că unii oameni vor rămâne în viața mea și că alții vor pleca. Așa a fost și până acum, dacă mă uit în urmă, doar că a fost un proces diferit, în același context de viață, un context de viață care acum se va schimba.

Situațiile prin care am trecut în ultimele luni, mi-au demonstrat că în viața mea pot apărea situații și oameni la care nici nu m-aș fi gândit, că viața are mereu câte o surpriză pentru tine sau mai bine zis, că noi avem surprize pentru noi. În cele din urmă, cine e viața asta, uneori grea, uneori ușoară? E un personaj, e cineva, e ceva? Nu, suntem noi, experiențele și acțiunile noastre despre noi, pentru noi. Doar noi ne putem face viața frumoasă sau nu, nu viața se face singură așa.

Povestea mea s-a schimbat în fiecare an, treptat, încet, uneori m-a durut, alteori m-am bucurat, alteori nici nu mi-am dat seama și eram deja diferită. Mă uitam zilele trecute la acele memories pe care le dă Facebook. Cât eram de diferită acum un an, eu, corpul meu, hainele mele, grijile mele, dorințele mele, așteptările mele, cum vedeam viața atunci etc. Și e doar un an la mijloc, un singur an.

Ne schimbăm, mereu și continuu, dar nu viața ne schimbă, ci noi ne schimbăm prin poveștile pe care ni le spunem. Câte lucruri spuneam că nu pot sau că nu știu să fac și când m-am hotărât că gata, eu depășesc acum chestia asta, mi-a reușit din prima. Și nu am nicio putere altfel decât oricine citește acest articol. E în noi, în fiecare dintre noi.

La cât mai multe capitole frumoase în poveștile noastre.

Ancuța

P.S.: Dacă v-a plăcut articolul, nu uitați să vă abonați cu adresa de email la blogul meu. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *