Temerile vin cu noi în călătorie

călătoria temeri
Fotografie: Yam Beaudry

Ați trăit vreodată sentimentul că sunteți atât de stresați, de supărați, de suferinzi că parcă ați vrea să plecați undeva departe și să uitați de toate? Cred că fiecare ne-am dorit asta cel puțin o dată în viață.

Dar v-ați gândi și că cine sunteți voi, supărăril, temerile și dezamăgirile nu le lăsați acasă, ci ele vin cu voi? Și chiar mai mult, vin în doze mult mai mari?

Astăzi o să vă povestesc despre cea mai mare teamă a omului din toate timpurile, teama de moarte.

Și cea mai mare temere a mea.

În orașul în care m-am născut, locuiam la o stradă de cimitir. Așa că îmi era familiară ideea de moarte încă de când eram foarte mică. Cel mai tare mă temeam că atunci când o să mor, o să dispar, adică nu o să mai fiu. Mă gândeam des la asta și mă îngrozea ideea. Faptul că orașul era mic însemna că fiecare eveniment legat de cine se naște și cine moare era o știre locală care circula repede.




Mă bucuram tacit când oamenii mureau de bătrânețe, mi se părea că mor împăcați după ce au trăti o viața așa cum și-au dorit-o. Asta îmi plăcea să cred atunci când am mai crescut puțin. Sufeream pentru fiecare persoană tânără care trecea în neființă. Chiar și pentru animale sau păsări. Dacă le găseam moarte pe stradă, le luam și le îngropam în grădină. Le țineam o slujbă de final împreună cu alți câțiva copii de pe stradă și pe puneam o cruce din crenguțe la căpătâi. Eram certați când eram descoperiți, așadar totul se făcea în mare liniște.

Pe măsură ce am înaintat în viață, teama mea s-a transformat într-o frică de a muri fără să fi trăit de fapt.

Când am plecat în călătoria noastră cu motorul am avut o perioadă de neliniște legată de viața mea, de viețile noastre. Poate și pentru că eram pe motor și mă gândeam cât suntem de vulnerabili în trafic.

Cum spune Yalom în cartea sa, Privind soarele în față, Soarele și moarte nu pot fi priviți niciodată direct în ochi. Vi-l recomand pe Yalom, pentru mine este cel mai autentic psihoterapeut al timpurilor noastre, din tot ce am reușit să citesc până acum.

La această temere a mai contribuit și faptul că mă simțeam în aer. Simțeam că nu mai aparțin de ceva, de o casă, de o profesie, de orice. Mă întrebam dacă așa arată libertatea pe care mi-am dorit-o, pe care am visat-o. Deja mă întrebam despre ce o să facem când ne întoarcem, unde o să stăm, cum o să fie, oare e bine că am vândut chestia aia, oare nu ar fi fost mai bine să o păstrăm?

Acum îmi dau seama că era doar o parte din proces, doar o etapă de acomodare la noul nostru stil de viață.

Planificând călătoria spre Asia am trecut prin alt proces cu alte temeri legate de furt, malarie, febră Dengue, febra galbenă, intoxicații alimentare etc. Dar fricile nu au mai fost așa mari în intensitate, pentru că ne-am îmbolnăvit și în Maroc și am găsit soluții, spitale și farmacii. Experiențele anterioare și-au spus cuvântul de data asta. Știam că există soluții dacă se întâmplă ceva. Devenisem mai încrezătoare în necunoscut.



M-am relaxat acum, simt că sunt în locul în care îmi doresc să fiu, temerile mele au scăzut mult în intensitate. Mă bucur de momentele pe care le trăim și nu mă mai gândesc la cum ar fi fost dacă am fi rămas, ce am fi făcut acum în țară etc. Mă bucur de prezent și îmi place mult ritmul pe care această călătorie îl dă vieții noastre.

Mult timp mă așteptam să mă schimb cumva vizibil, să trec printr-o transformare pozitivă, să simt că a meritat această călătorie, să devin mai zen. S-a întâmplat asta? Habar n-am, nu am cum să cuantific și îmi dau seama că nici nu aș vrea să pot să fac asta.

Călătoria a venit la pachet cu multe temeri existențiale și întrebări, dar tot ea m-a și liniștit legat de ele.

Până la urmă nimic nu este previzibil, asta am învățat în aceste luni.

Tot ce putem face este să ne dăm voie să trăim.

Ne puteți urmări călătoria aici: www.applesandgasoline.com

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Ancuța



Articole similare:

2 comentarii publicate

  1. Eu cumva, am cam lăsat temerile acasă (iar acasă am o grămadă).. pot să zic că am plecat destul de senilă de fiecare dată, și asta fără să îmi propun acest lucru.. așa un entuziasm inocent :)). După ce m.a lovit Dengue,
    de exemplu (mare noroc să fiu în Kuala Lumpur cu acces la un spital bun), chiar dacă am trecut peste cu bine, frica în direcția asta mi-a crescut, sau mai bine zis mi-a apărut.
    Apoi, schimbarea vizibilă nu apare așa repede. Și eu am asteptat-o mult, dar nu a fost așa cum credeam.. abea după un an-doi am inceput să observ/realizez impactul/schimbări și încă fac asta uneori și mi se pare foarte tare, mă entuziasmează :D. Am observat că totuși, experientele cu impact nu au fost acelea în care am avut activități turistice, când am vizitat obiectivele, când am avut un plan precis de la A la B apoi rapid și la C, ci acelea în care am interacționat cu oamenii și cultura, când am participat la evenimente tradiționale, când nu aveam un plan precis sau când ma informam vag despre unde merg, cu ce merg, ce fac etc.
    Numai bine și mult soare pe unde umblați!!

    • Hey Isa,

      Waw, ce experiențe!
      Da, așa e. De-a lungul călătoriei treci prin foarte multe și cred că într-un fel sau altul acest stil de viață își pune amprenta asupra noastră.
      Oricum, atunci când nu ești ok cu sănătatea, nu prea mai contează nimic. Poți să fii în fața celui mai frumos peisaj. Cel puțin asta a fost experiența mea.
      Mulțumesc pentru că ai împărtășit din gândurile tale.
      Mulțumim pentru urări!
      Zile frumoase.
      Ancuța

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat: