Brățara care a devenit inel

      Într-o zi oarecare, într-un oraș oarecare, într-o casuță cochetă stătea agățată pe un raft o bucată a ceea ce cândva făcuse parte dintr-o brățară. Nu știa de unde vine sau când a fost creată, își amintea doar ziua în care s-a trezit într-un magazin de bijuterii, atunci când era completă. Se gândea că printre multe alte bijuterii scumpe, care mai de care mai frumoase, nu o să o aleagă nimeni, o să stea acolo plină de praf și o sa ruginească. Dar asta pentru că nu era conștientă de frumusețea ei, de forma ei specială și de finețea cu care fusese lucrată, care a fost apreciată de cea care urma să o poarte, aproape non-stop pe mâna ei. În sfârșit, brățara se simtea apreciată și ajunsese să fie conștientă de calitățile ei, de frumusețea și eleganța ei, primea complimente de la prietenele celei care o purta. Asta însemna că trebuie să fie specială și așa se și simțea, poate chiar puțin superioară altor brățări.

Într-o zi însă, brățara se agăță de un palton și se rupse, se rupse în mai multe bucăți, unele au fost luate, nu se știe unde, dar cert este că bucata noastră de brățară fu lăsată pe un raft, chiar uitată acolo, am putea spune. Aștepta să se întâmple ceva cu ea, orice, numai să se întâmple ceva. Și cum orice așteptare ajunge la un final, într-o zi fu luată de pe raft și dusă într-un atelier. Acolo află că urma să fie topită si să devină parte dintr-un inel. Să se bucure sau să se întristeze? Va deveni ceva frumos, dar asta înseamnă că nu va mai fi ea, va fi altceva. Ce schimbare mare, cum să o îmbrățiseze? Dar oricum, nu prea avea variante, așa că tot ce spera era să  să devină un inel frumos, iar schimbarea să fie cât mai puțin dureroasă.

Și așa se și întâmplă, cu multă grijă, fu luată și topită și transformată cu grijă de mâini iscusite. Și chiar dacă transformarea, ca orice transformare doare, brățara se trezi că e altceva, cu o altă formă, un alt țel, un alt vis. Era un inel frumos, original, cum nu se știe să mai fie altul în acele părți, unic de-a dreptul. Până la urmă a meritat toată așteptarea, toată transformarea, tot procesul de a deveni altceva, un ceva mai frumos, mai unic, mai altfel. În noua sa formă de inel, nu se mai simțea mândria, ci bucuria de a fi, nu se mai simțea o bijuterie scumpă, ci una originală.

Inelul ajunse într-un borcănel, ambalat frumos și cu multă grijă. Călători mai bine de o zi până ce ajunse la cel care urma să îl dăruiască femeii pe care o iubea. Oare ea o să-l îndrăgească, oare o să îi placă de el? Nu avea diamante, nu lucea, dar era el, era el în cea mai frumoasă și autentică formă a lui. Stătea acolo în borcan și parcă și simțea emoția bărbatului. Deodată, borcanul se deschise și o mână îl trase afară, dar numai pentru a-l așeza pe degetul ei, al cerei care spuse Da. Spuse Da inelului pe care îl îndrăgi din prima clipă, spuse Da bărbatului, spuse Da ei pentru ceea ce este atunci când e cu el.

Și așa începe povestea unui inel unic prin ceea ce este și important prin povestea pe care o poartă cu el, dar mai ales prin momentele la care a luat parte.

Asta e povestea lui, nu se știe dacă e chiar așa, dar ce poveste e aceea fără puțin mister și fără imaginație din partea scriitorului?

Cu dragoste pentru noi,

Ancuța

 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *