Lăsați protestatul, să începem educatul!

Maică-mea are o vorba: De multe, ne lovirăm în frunte!

În traducere liberă, pentru situația pe care vreau să o expun în continuare, ar însemna cam așa: Păi bine, măi, rezolvarăm cu sărăcia, cu abandonul școlar, cu educația, cu taxele, cu salariile, cu pensiile și ajunserăm la interzicerea avorturilor. Hai, pe bune?

Să le luăm pe rând. Mi se pare că  se face un mare tam-tam pe acest subiect, la care mai adaug și eu un articol, dar asta e, nu mă pot abține.

Așadar, am ajuns la femeie. Tot femeia, dați în ea, decideți pentru ea. Foarte bine, decideți, dar luați în calcul toate variabilele.

Continuă să citești Lăsați protestatul, să începem educatul!

Familie + călătorie= o frumoasă și inevitabilă nebunie

Cum a primit familia vestea plecării voastre?

Și cu familia ce faceți?

Nu vă e greu să plecați și să vă lăsați familia în urmă?

Cam așa sună unele întrebări din partea prietenilor.

Ce se întâmplă cu familia noastră după ce plecăm? Păi în principiu îmi doresc să cred că fiecare are viața lui independentă de a noastră sau interdependentă, și mai frumos.

Emoțiile noastre legate de plecare sunt destule, oricum, mi s-ar părea și mai greu să încerc să gestionez emoțiile familiei mele. Fiecare trece prin propriul proces.

Cred că există tot felul de situații, adică sunt familii care stau casă lângă casă și au relații aproape inexistente și sunt familii care stau pe continente diferite și au relații de invidiat. Acestea sunt doar două extreme la care mă gândesc și pentru care am întâlnit exemple concrete.

Continuă să citești Familie + călătorie= o frumoasă și inevitabilă nebunie

Detoxifierea de primăvară

Să îți scoți casa pe geam sau pe ușă, nu e ușor. Deloc. De la donat, aruncat și până la vândut lucruri, totul e o risipă de timp și de energie.

Am fost șocată de mai multe ori în acest proces de scăpare de lucruri. Șocată de cât de multe lucruri avem. 

Omul cât trăiește tot adună, nu?

Adună, strânge și agonisește. Pe principiul “Nu știi când îți trebuie” tot strângem lucruri, tot le aducem în viețile noastre, chiar dacă le aruncăm într-un colț și le uităm acolo. Știm măcar că le avem acolo.

Continuă să citești Detoxifierea de primăvară

Trecem prin timp

Timpul nu trece, noi suntem cei care trecem prin timp.

El stă pe loc, noi înaintăm, încet, încet, spre singura ieșire care există. Unii dintre noi ies brusc, alții ies lin, unii cu regrete, alții împăcați.

Moartea, finalul este ceea ce ne sperie pe toți, este un subiect tabu, poartă ghinion numai dacă discuți despre ea, așa se zice.

Eu nu cred asta, cred că am fost învățați că poartă ghinion, tocmai ca să nu discutăm despre ea, pentru că dacă am face-o, ne-am da seama că lucrurile pe care noi le considerăm importante sunt de fapt niște mâncătoare de timp, impuse de societate, de familie, de obiceiuri, de religie…iar toate astea sunt de fapt auto-impuse, pentru că nimeni nu ne poate impune ceva dacă noi nu permitem acest lucru. 

Continuă să citești Trecem prin timp

O zi complex de frumoasă

Mi se pare ciudat să scriu un articol despre femei, eu fiind la rândul meu femeie, dar tocmai l-am început. 🙂

Îmi amintesc de pantofii cu toc, de rochia de mireasă a mamei, de rujul ei verde care se facea roșu în câteva secunde, de mirosul ei de parfum, dar și de mirosul mâncării ei, de goana prin curte după una-alta. Asta credeam că înseamnă să fii femeie, să știi să fii de toate, să ai grijă de tot ce mișcă prin curte și prin casă. Mi se părea mult, mi se părea complex.

Când eram mai mică mă întrebam cum de femeia a fost făcută doar dintr-o coastă a lui Adam. Aș fi zis că mai degrabă invers. Adică toți am văzut cum reacționează un bărbat la o răceală spre deosebire de o femeie.

Continuă să citești O zi complex de frumoasă

„Oriunde” sună minunat

Cred că aveam vreo 7-8 ani când mergeam într-o vară la București cu trenul cu ai mei.

Era foarte aglomerat, erau mulți oameni și în vagon, dar și pe hol. Abia puteam trece printre bagaje, taică-meu ne ridica pe mine și pe fratele meu pe deasupra lor ca să înaintăm, pentru că ne împotmoleam la fiecare pas.

Ne-am găsit locurile și am plecat. La un moment dat, dintr-o gară a urcat un cuplu. Erau înalți amândoi și aveau părul blond-roșcat, cam nepieptănați mi se păreau mie. Aveau hainele altfel decât le aveau părinții mei, erau mai sport, mai militărești, erau pur și simplu altfel, se vedea cu ochiul liber că nu erau de-ai locului.

Dar ce mi-a atras și mai mult atenția a fost rucsacul lui. Era foarte mare și părea greu, iar între elasticele trecute peste rucsac erau puși la uscat o pereche de chiloți, iar lângă ei de șireturi stăteau spânzurați doi bocanci.

Continuă să citești „Oriunde” sună minunat

Când mintea, sufletul și corpul au același țel


Am ajuns la minus 30 de kilograme.

Nu-mi amintesc să fi avut din adolescență și până acum această greutate. E atât de nou pentru mine încât nici măcar nu pot să conștientizez, adică mai merg încă la mărimi mari când îmi cumpăr ceva și îmi este greu să îmi amintesc ce greutate am, deși mă cântăresc săptămânal.

Mintea mea inverseaza. Am 56 de kilograme, dar când vreau să spun cuiva câte am, îmi vine să spun că am 65.

Încă sunt în perioada de acomodare și acceptare a noului meu corp.

Cu toate astea simt că am renăscut, pot să fac lucruri pe care înainte le făceam cu greu și dincolo de glumă, chiar mi-am descoperit câteva oase noi. Adică ele nu sunt noi, dar nu ne-am cunoscut până acum.

Continuă să citești Când mintea, sufletul și corpul au același țel