Nu suntem o mare familie la lucru!

work-life-balance-sign-post-by-stuart-milesAm fost săptămâna trecută la o conferință de Resurse Umane. Multă lume, zâmbete, cărți de vizită, cafea, pliante etc. Îmi dau seama că deși am auzit de mult prea multe ori ”Noi la lucru suntem o mare familie” încă mă mai șochează fraza aceasta.

Eu nu cred că e așa. Cred că e doar o chestie de marketing, o încercare de atragere de noi candidați și tot o încercare de a le vinde ambalaje frumoase actualitor angajați. Am ajuns să confundăm prea mult viața de la lucru cu cea personală. Îmi dau seama că se dorește a fi o sintagmă care să descrie cât e de minunat la lucru. Dar tot mi se pare o extremă, mai ales când aud că noi la firma de 1000-2000-3000 de angajați suntem o mare familie. În acest caz nu știi cum îi cheamă pe ”copiii” tăi; nici ei între ei nu se știu.

Continuă să citești Nu suntem o mare familie la lucru!

Arta de a nu ști sau frumusețea în a ne lăsa surprinși

33mnbn9Zilele trecute priveam un filmuleț pe TED. Printre altele, persoana care era invitată povestea despre perioada în care mergea prin diferite orașe cu Dalai Lama. Oamenii îl întrebau diverse lucruri și el le răspundea de cele mai multe ori cu “nu știu”.

De aici am plecat cu gândul la mai multe situații în care mi-a fost rușine să spun nu știu.

Și mă gândeam cum încă din școală trebuie să știm. Trebuie să sțim cât mai multe informații din cât mai multe domenii. I se spune cultură generală și dacă nu o ai, se așteaptă de la tine ca măcar să ai bunul simț să roșești și să intri sub masă de rușine.  Avem multe de învățat, iar în lumea în care trăim unde chiar avem acces la tot felul informații ne e greu să spunem nu știu.

Continuă să citești Arta de a nu ști sau frumusețea în a ne lăsa surprinși

Cine m-a făcut „om mare”

Group of seven children dressing up as professions

Astăzi vreau să scriu ceva, simt nevoia să scriu. Am început mai multe articole, am scris puțin și la cartea începută acum câteva luni, dar parcă nu mi se leagă foarte bine cuvintele, deși am dorința de a pune gândurile negru pe alb. Așa că încep al treilea articol de azi și îmi propun să îl finalizez.

Întâmplător sau nu, am ascultat piesa Deliei, cea cu *Cine m-a făcut om mare/Cine m-a făcut defect?*.

Continuă să citești Cine m-a făcut „om mare”

Mâncarea nu e dragoste

Aprilie 2014 vs. Octombrie 2016
Aprilie 2015 vs. Octombrie 2016

Astăzi cântarul mi-a arătat mai puțin cu 25 de kilograme. Am reușit după 1 an și 2 luni să ajung la greutatea mea normală.

Le-am pus ușor, mult prea ușor.

Sedentarismul, mai mult mașina și mai puțin bicicleta, mai multă indulgență față de ceea ce mâncam, multe scuze, multe emoții rămase și neexprimate și așa mai departe.

Kilogramele în plus afectează nu doar organismul, ci și stima de sine, dar și modul în care ajungi să te privești și să te percepi. E ca și cum vin să te îngreuneze fizic, psihic și sufletește.

Mâncarea e un prieten înșelător, dar și dulce. E acolo oricând ai nevoie: când ai o zi proastă, când nu-ți merge un proiect, când ai o ceartă cu partenerul, când ai o despărțire, e mereu alături de tine. Umple goluri oricând, oricâte și la orice oră. O găsești la fiecare pas, e disponibilă pentru tine, dar de multe ori, de cele mai multe ori nu de ea ai nevoie. Ai nevoie să îi spui partenerului ce te doare, ai nevoie să îi spui clientul că nu e stăpânul tău, ai nevoie să spui stop muncă atunci când vine pauza de masă, ai nevoie să fii luată în brațe, ai nevoie să te oprești din toată nebunia de zi cu zi și să te întrebi “Ce fac eu aici? Chiar am nevoie să mănânc sau încerc să umplu goluri cu calorii goale?”. Continuă să citești Mâncarea nu e dragoste

Prea mult a face și prea puțin a fi

 

14463070_1319941278016267_7465130485406683357_n

Îmi fug prin minte multe idei. M-am trezit așa cu ele și nu îmi dau pace. Vreau să scriu un articol despre motivul pentru care mi-am dat demisia, despre cum sunt alte lucruri mai importante în viață decât un job, îmi vine să țin un discurs motivațional despre asta, dar pe de altă parte mă gândesc “Cine sunt eu să le spun altora ce e mai important pentru ei?”, “Poate oamenii au rate, au copii de crescut? Lasă-i să stea acolo la jobul lor.”, “Eu nu am nicio obligație și tot mi-a fost greu. Dar alții care au obligații?” etc.

Așa că nu o să scriu acest articol pentru a vă îndemna să faceți la fel. Îl scriu pentru a vă spune că sunt lucruri mult mai importante în viață decât un loc de muncă.

Lucrez de la 17 ani și știu cum e să nu ai prea multe variante, dar știu și că alegerea ne aparține. Știu cum e să ajungi acasă la 23.00 pentru că nu te grăbești să ajungi că te așteaptă doar pisica ta și nimeni altcineva. Știu cum e să te îngropi în job ca să uiți ceva sau să compensezi altceva. Dar știu și că dacă nu făceam nimic diferit, acum eram tot pe acolo.

În ultima perioadă mă întâlnesc cu mulți oameni, cu tot mai mulți. Unii sunt mai delăsători la job și nu se stresează atât de tare, alții sunt mai implicați și își așteaptă statuia de la șefi. După cum vă puteți da seama, cei care sunt mai implicați și stau peste program, care se rup în două să mulțumească pe toată lumea (puțin probabil să se întample asta vreodată) sunt și cei mai stresați, cu dureri de cap, de spate, cu cearcăne și supărări, vorbesc numai despre lucru, dar și despre faptul că nu mai au timp liber, timp pentru familie sau că au ajuns la peste 30 de ani și nu au un partener de viață. Continuă să citești Prea mult a face și prea puțin a fi

Comunicăm emoții

34869

Comunicăm emoții…tot timpul, fie că vrem, fie că nu.

Transmitem ceea ce simțim, ceea ce credem prin poziția corpului nostru, prin tonalitate, gesturi, mimică. Suntem o carte mult mai deschisă decât credem. Și mai mult decât atât suntem o întreagă bibliotecă cu cărți din multe domenii. Unele le-am deschis și știm că le avem pe rafturile de cărți, dar altele au rămas nedeschise. Îmi place să cred că suntem o combinatie de cărți de psihologie, de bucate, de pasiune și sexualitate, de fotografie, de dorințe și multe altele care așteaptă să fie descoperite.

Continuă să citești Comunicăm emoții